Religia vechilor mexicani
Religia vechiului Mexic
Istoria religioasă a vechiului Mexic se întinde pe o perioadă de timp care începe în sec. al V-lea î.Hr. şi ajunge la punctul final în sec. al XVII-lea d.Hr., odată cu cucerirea acestui teritoriu de către spanioli. Cum este de aşteptat, religia vechilor mexicani nu este un fenomen omogen. De-a lungul anilor Mexicul a fost populat de triburi diferite, cu tradiţii religioase diferite. Dintre multele triburi care s-au perindat pe scena mexicană, triburile maya şi aztec au izbutit să se ridice, prin propriile puteri, la un nivel cultural superior care uimeşte încă prin măreţia şi splendoarea sa. 
Aztecii îşi fac apariţia în Mexic în sec. al XIII-lea, însă abia în 1325 reuşesc să-şi construiască primul lor centru politic pe insula Tenochtitlan din lacul Tezcoco. Aceasta este şi data cu care începe calendarul aztec (tecpatl). Datorită unor certuri interne, triburile aztece vor trăi divizate peste o sută de ani. Drumul spre supremaţie a fost destul de dificil, în cele din urmă, sub conducerea lui Itzcoatl (Şarpele de obsidian), aztecii ajung să conducă confederaţia militară care a luat fiinţă în cel de al treilea deceniu al sec, al XV-lea, devenind astfel stăpânii de necontestat ai podişurilor mexicane până la căderea lor în faţa conchistadorilor spanioli (1621).
Izvoare
Vechii mexicani au avut preocupări literare serioase. Literatura lor, distrusă în cea mai mare parte de Episcopul Zumarraga, a cuprins proză şi poezie cu conţinut laic şi religios, informaţii istorice, economice etc. Din fericire, o parte din această literatură a fost salvata din focul mistuitor. O serie de scriitori băştinaşi, învăţând alfabetul latin, au redat în această scriere, însă în limba nahuatl, câteva cronici de o deosebită valoare istorică şi documentară. Dintre acestea amintim: Analele lui Cuauhtitlan, Cărţile istorice ale lui Chimalpahin,, Quauhtlehuanitzin, Tezozemoc şi Ixetlilxochitl. Printre lucrările importante scrise de misionarii creştini din această epocă reţinem lucrarea Preotului Bernardino de Sahagun: O istorie generală a afacerilor Noii Spanii. La acestea se adaugă Codicele din 1576.
Zeii
Zeii panteonului mexican nu sunt în totalitate personificări ale fenomenelor sau stihiilor naturii, deşi aproape fiecare dintre ei are legături directe sau indirecte cu lumea naturală. Există două mari grupe de zei: zeii creatori şi zei ai naturii. Din prima grupă reţinem pe Tonacatecutli şi Tonacacinatl – «Stăpânul şi Stăpâna cărnii noastre». Această pereche trăieşte în cel de al 13-lea cer. Tonacatecutli este zeul proniator şi, se pare, creator a toate. În natură el este reprezentat de «lumina stelelor» şi de Calea Lactee.
Quetzalcoatl – «Marele şarpe verde cu pene», strămoşul zeului Cholula, şi Tezcatlipoca – «Oglinda fumegândă», au fost adversari, dar şi asociaţi. Ei erau cei care aduceau fericirea. Quetzalcoatl întruchipa marea, oceanul şi cerul în timpul nopţii, fiind în acelaşi timp şi zeul vântului şi al luceafărului de dimineaţă. La
rândul său, Tezcatlipoca era întruparea focului, dar şi a luceafărului de dimineaţă.
Din grupul zeilor naturii menţionăm pe Xiuhtecutli – «Stăpânul turcoazului», zeu al focului, în special al căminului din centrul casei. Prin comparaţie, lăcaşul lui este în «buricul pământului». Xochiquetzal – «Floarea înaltă», tânăra zeiţă a dragostei şi a naşterilor, care este soţia zeului Porumb, Xochipilli – «Prinţul floare».
În timp ce primele zeităţi erau zeităţi solare, cele din grupa a doua erau zeităţi ale lunii sau ale pământului
Quetzalcoatl – «Marele şarpe verde cu pene», strămoşul zeului Cholula, şi Tezcatlipoca – «Oglinda fumegândă», au fost adversari, dar şi asociaţi. Ei erau cei care aduceau fericirea. Quetzalcoatl întruchipa marea, oceanul şi cerul în timpul nopţii, fiind în acelaşi timp şi zeul vântului şi al luceafărului de dimineaţă. La
rândul său, Tezcatlipoca era întruparea focului, dar şi a luceafărului de dimineaţă.Din grupul zeilor naturii menţionăm pe Xiuhtecutli – «Stăpânul turcoazului», zeu al focului, în special al căminului din centrul casei. Prin comparaţie, lăcaşul lui este în «buricul pământului». Xochiquetzal – «Floarea înaltă», tânăra zeiţă a dragostei şi a naşterilor, care este soţia zeului Porumb, Xochipilli – «Prinţul floare».
În timp ce primele zeităţi erau zeităţi solare, cele din grupa a doua erau zeităţi ale lunii sau ale pământului
Concepţia despre lume 
Cei patru zei, Quetzalcoatl, Tezcatlipoca, Mixcoatl şi Uitzilopochtli erau fii ai primei perechi de zei: Tonacatecutli şi Tonacaciuatl. Ei au creat la început focul, apoi numai o jumătate de soare. A urmat apoi crearea stăpânilor lumii subpământene, a zeului apelor, Tlaloc, a soţiei acestuia, a celor douăsprezece ceruri diferite, a apei şi în apă a unei fiinţe uriaşe asemănătoare crocodilului, din care a fost modelat pământul.
Pământul a fost populat la început de giganţi, care au dispărut datorită prăvălirii cerului peste pământ. Au venit apoi jaguarii care au mâncat toţi oamenii. Cu acest eveniment s-a încheiat prima etapă cosmică, în cea de a doua eră cosmică, Quetzalcoatl l-a prăvălit pe Tezcatlipoca în adâncurile apelor, iar el a devenit soare. În cele din urmă, Tezcatlipoca îl răstoarnă pe Quetzalcoatl, iar o furtună distruge întreaga omenire. O parte din oameni se vor transforma în maimuţe. În cea de a treia eră, Tlaloc va deveni soare, iar lumea va dispărea în urma unei ploi de foc. Omenirea se transformă în păsări şi fluturi. În cea de a patra, soţia lui Tlaloc devine soare, iar lumea se sfârşeşte în urma unui potop care va înghiţi întreaga omenire; oamenii se transformă în peşti. După aceste patru ere «mitologice», a urmat era noastră, care va pieri în urma unor cutremure.
În concepţia vechilor mexicani, lumea este formată din 9 lumi subpământene şi 13 ceruri, toate suprapuse. Paralel cu această orânduire verticală a lumii există şi una orizontală, împărţită în patru sfere cereşti:
a. Răsăritul – Casa soarelui, locul de ardere şi lumea eroului civilizator Quetzalcoatl;
b. Nordul – locul întunericului, regatul morţii;
c. Apusul – sfera femeilor, regatul zeiţei pământului, locaşul porumbului;
d. Sudul – lumea focului şi a spinilor; tărâm de sânge şi flori, împărăţia zeilor muzicii şi dansului, a plăcerilor şi jocului.
Pământul a fost populat la început de giganţi, care au dispărut datorită prăvălirii cerului peste pământ. Au venit apoi jaguarii care au mâncat toţi oamenii. Cu acest eveniment s-a încheiat prima etapă cosmică, în cea de a doua eră cosmică, Quetzalcoatl l-a prăvălit pe Tezcatlipoca în adâncurile apelor, iar el a devenit soare. În cele din urmă, Tezcatlipoca îl răstoarnă pe Quetzalcoatl, iar o furtună distruge întreaga omenire. O parte din oameni se vor transforma în maimuţe. În cea de a treia eră, Tlaloc va deveni soare, iar lumea va dispărea în urma unei ploi de foc. Omenirea se transformă în păsări şi fluturi. În cea de a patra, soţia lui Tlaloc devine soare, iar lumea se sfârşeşte în urma unui potop care va înghiţi întreaga omenire; oamenii se transformă în peşti. După aceste patru ere «mitologice», a urmat era noastră, care va pieri în urma unor cutremure.
În concepţia vechilor mexicani, lumea este formată din 9 lumi subpământene şi 13 ceruri, toate suprapuse. Paralel cu această orânduire verticală a lumii există şi una orizontală, împărţită în patru sfere cereşti:
a. Răsăritul – Casa soarelui, locul de ardere şi lumea eroului civilizator Quetzalcoatl;
b. Nordul – locul întunericului, regatul morţii;
c. Apusul – sfera femeilor, regatul zeiţei pământului, locaşul porumbului;
d. Sudul – lumea focului şi a spinilor; tărâm de sânge şi flori, împărăţia zeilor muzicii şi dansului, a plăcerilor şi jocului.
Originea omenirii
Fiinţele umane actuale au fost create de către zeul Quetzalcoatl. El a adunat oasele bărbaţilor şi femeilor defuncte care se găseau în lumea subpământeană, aducându-le în casa zeilor şi a rasei umane, adică la Tamoachan. Aceste oase au fost măcinate într-un vas făcut din pietre preţioase şi apă amestecate cu sânge din penisul lui Quetzalcoatl, Tezcatlipoca şi al altor zei. Din această frământătură a fost modelat omul.
Sufletul omului nu era nici sânge şi nici răsuflare, ci ceva imaterial, indescriptibil. Lăcaşul sufletului se află în cel de al XIII-lea cer. De acolo sufletul este trimis de zei să se întrupeze în pântecele mamei. Sufletele nu se găseau «înmagazinate» în cel de al XIII-lea cer, ci erau create de fiecare dată şi trimise pe pământ.
Despre viaţa după moarte, miturile ne relatează ca există patru locuri ale morţilor. Primul loc, numit Mictlan (tărâmul morţii) este lumea subpământeană unde domnesc zeii întunericului, care se află sub pământ, în inima pământului. Sufletul era condus în acest lăcaş de-a lungul unui râu de către un câine. Toţi oamenii, bogaţi şi săraci, prinţi şi oameni de rând care au murit în ţară, pe pământ solid sau de boală, ajungeau aici. Acesta este tărâmul fără reîntoarcere. Înainte de a ajunge să se odihnească în cea de a IX-a lume subpământeană, sufletul trebuia să treacă prin opt locuri, unde era supus la chinuri şi tot felul de primejdii.
Cel de al doilea lăcaş al morţii stăpânit de Tlaloc era, un fel de paradis, un loc unde toţi locuitorii erau fericiţi şi nimeni nu ducea nici o lipsă. Acest loc era plasat în ţinuturi umede, pe văile munţilor unde se formau norii. Aici veneau cei care au murit înecaţi, trăsniţi de fulger sau cei care au murit de lepră, boli venerice, gută şi alte boli înrudite. Toţi cei care au murit în acest fel erau înhumaţi, şi nu incineraţi.
Cel de al treilea lăcaş, numit «casa soarelui din cer» (Ichan tonatiuh ilhuiac), era un loc vizibil de pe firmament. Aici veneau cei ucişi în bătălie sau care au căzut în mâini inamice şi au fost jertfiţi zeilor, la fel şi femeile care au decedat la naştere. A muri în acest fel era un privilegiu. Războinicii însoţesc soarele de la răsărit la apus, iar femeile, de la apus la răsărit. La amiază războinicii erau transformaţi în păsări şi fluturi multicolori. În fiecare zi ei însoţeau soarele, timp de patru ani, când deveneau păsări înflorate, iar femeile, spirite rele ale nopţii.
Despre cel de al patrulea loc al morţii nu avem date prea multe. Ştim că se numea «tărâmul grădină» (Xochatlapan). Aici ajungeau copiii mici. în mijlocul grădinii se afla un «copac de supt» sau «copac cu sân de mamă», unde copiii veneau sa se alăpteze.
Sufletul omului nu era nici sânge şi nici răsuflare, ci ceva imaterial, indescriptibil. Lăcaşul sufletului se află în cel de al XIII-lea cer. De acolo sufletul este trimis de zei să se întrupeze în pântecele mamei. Sufletele nu se găseau «înmagazinate» în cel de al XIII-lea cer, ci erau create de fiecare dată şi trimise pe pământ.
Despre viaţa după moarte, miturile ne relatează ca există patru locuri ale morţilor. Primul loc, numit Mictlan (tărâmul morţii) este lumea subpământeană unde domnesc zeii întunericului, care se află sub pământ, în inima pământului. Sufletul era condus în acest lăcaş de-a lungul unui râu de către un câine. Toţi oamenii, bogaţi şi săraci, prinţi şi oameni de rând care au murit în ţară, pe pământ solid sau de boală, ajungeau aici. Acesta este tărâmul fără reîntoarcere. Înainte de a ajunge să se odihnească în cea de a IX-a lume subpământeană, sufletul trebuia să treacă prin opt locuri, unde era supus la chinuri şi tot felul de primejdii.
Cel de al doilea lăcaş al morţii stăpânit de Tlaloc era, un fel de paradis, un loc unde toţi locuitorii erau fericiţi şi nimeni nu ducea nici o lipsă. Acest loc era plasat în ţinuturi umede, pe văile munţilor unde se formau norii. Aici veneau cei care au murit înecaţi, trăsniţi de fulger sau cei care au murit de lepră, boli venerice, gută şi alte boli înrudite. Toţi cei care au murit în acest fel erau înhumaţi, şi nu incineraţi.
Cel de al treilea lăcaş, numit «casa soarelui din cer» (Ichan tonatiuh ilhuiac), era un loc vizibil de pe firmament. Aici veneau cei ucişi în bătălie sau care au căzut în mâini inamice şi au fost jertfiţi zeilor, la fel şi femeile care au decedat la naştere. A muri în acest fel era un privilegiu. Războinicii însoţesc soarele de la răsărit la apus, iar femeile, de la apus la răsărit. La amiază războinicii erau transformaţi în păsări şi fluturi multicolori. În fiecare zi ei însoţeau soarele, timp de patru ani, când deveneau păsări înflorate, iar femeile, spirite rele ale nopţii.
Despre cel de al patrulea loc al morţii nu avem date prea multe. Ştim că se numea «tărâmul grădină» (Xochatlapan). Aici ajungeau copiii mici. în mijlocul grădinii se afla un «copac de supt» sau «copac cu sân de mamă», unde copiii veneau sa se alăpteze.
Potrivit concepţiei mitologice mai vechi, toţi cei care decedau se transformau în stele, lumea subpământeană şi cerul înstelat fiind identice.
Cultul
Cultul se oficia cu precădere în temple. Templele aveau formă piramidală, asemănătoare clădirilor laice. Construcţia se ridica pe vârful unei terase la care duceau scări cu trepte din piatră. În vârful platformei se construia un templu sau două în miniatură. întreaga piramidă simboliza universul. În oraşul Mexic au existat 25 de piramide. Piramida principală a fost consacrată în 1487, pentru construcţia ei fiind nevoie de 40 de ani. În jurul piramidei era loc pentru 8.600 de persoane. Acest teren era înconjurat de un «zid şarpe». În incintă se putea intra prin trei porţi din partea de răsărit, apus şi sud. Pe aceste trei părţi exista câte o scară din piatră cu 120 de trepte. În vârful piramidei se afla templul zeului războiului şi al zeului ploii. Înălţimea piramidei era de 32 de metri. Pe platforma din vârf se afla piatra pentru sacrificii umane, în faţa templului se înălţa «schela craniilor», cu craniile celor jertfiţi. Catedrala romano-catolică din Mexic este ridicată pe locul
unde odinioară se afla această piramidă.
Preoţii. Cultul era săvârşit de preoţi. În oraşele principale erau mai multe şcoli pentru preoţi şi preotese, la care învăţau copii aleşi din întreg imperiul. Celibatul era obligatoriu. Preoţii se bucurau de o cinstire deosebită. Preoţii azteci nu aveau o ţinută atrăgătoare: părul era răsfirat şi nepieptănat, trupurile erau mereu pătate de sângele victimelor, faţa şi trupul purtau semne de mortificări brutale şi erau pictate în negru, iar ca veşmânt aveau o robă fără mâneci. Pe lângă preoţi se mai găsea şi grupul ghicitorilor şi al magicienilor.
unde odinioară se afla această piramidă.Preoţii. Cultul era săvârşit de preoţi. În oraşele principale erau mai multe şcoli pentru preoţi şi preotese, la care învăţau copii aleşi din întreg imperiul. Celibatul era obligatoriu. Preoţii se bucurau de o cinstire deosebită. Preoţii azteci nu aveau o ţinută atrăgătoare: părul era răsfirat şi nepieptănat, trupurile erau mereu pătate de sângele victimelor, faţa şi trupul purtau semne de mortificări brutale şi erau pictate în negru, iar ca veşmânt aveau o robă fără mâneci. Pe lângă preoţi se mai găsea şi grupul ghicitorilor şi al magicienilor.
Cultul angaja o serie de acte rituale: rugăciune, post, abstinenţă sexuală, jertfă de sânge care se aducea prin găurirea urechilor şi a buzelor cu spini, dans, cântări, muzică, mirodenii, jertfe de animale, plante sau fructe. Mai presus de toate erau jertfele umane.
Jertfa umană obişnuită se săvârşea astfel: se alegea persoana, de obicei un prizonier de război, îmbrăcat special pentru ceremonie. Câteodată, înainte de a fi sacrificaţi, bărbaţilor aleşi în acest scop li se aplica un tratament special pentru o perioadă de timp. În ziua sacrificării, victima înveşmântată şi însoţită de preoţi urca treptele templului. Ajunsă pe platforma superioară, victima era înşfăcată de patru preoţi, întinsă pe piatra de sacrificiu, iar preotul oficiant sfâşia coşul pieptului în dreptul inimii cu un cuţit ceremonial, smulgea inima care, încă pulsând, era consacrată soarelui şi apoi pusă într-un vas făcut din pietre preţioase. Trupul se arunca pe trepte în jos către mulţime, de unde era luat pentru a fi mâncat în cadrul sărbătorii. Persoana sacrificată nu mai era considerată doar un reprezentant al zeului, ci zeul însuşi. De aceea când trupul victimei era mâncat se credea că este mâncat zeul căruia i s-a adus jertfa.
La baza acestui act de cruzime se afla credinţa că soarele însuşi se hrănea cu inima omului, şi numai oferindu-i această hrană el putea sa aibă puterea necesară de a parcurge zilnic drumul pe cer. Cu ocazia eclipselor se aduceau enorm de multe jertfe umane. Numai în templul zeului războiului Tenochtitlan din Mexic au fost aduse într-un singur an câteva sute de jertfe umane.
Cât priveşte viaţa religioasă a aztecilor, religia făcea parte integrantă din comportamentul zilnic. Viaţa publică era presărată cu sărbători, evenimente religioase dintre care cele mai multe durau câteva zile în şir.
Viaţa individuală era şi ea dominată de religie, de la naştere şi până la moarte. Poligamia nu era acceptată, iar adulterul era pedepsit cu asprime. Păcatul era înlăturat prin mărturisire, fie la preot, fie către o alta persoană: soţ-soţie.
Jertfa umană obişnuită se săvârşea astfel: se alegea persoana, de obicei un prizonier de război, îmbrăcat special pentru ceremonie. Câteodată, înainte de a fi sacrificaţi, bărbaţilor aleşi în acest scop li se aplica un tratament special pentru o perioadă de timp. În ziua sacrificării, victima înveşmântată şi însoţită de preoţi urca treptele templului. Ajunsă pe platforma superioară, victima era înşfăcată de patru preoţi, întinsă pe piatra de sacrificiu, iar preotul oficiant sfâşia coşul pieptului în dreptul inimii cu un cuţit ceremonial, smulgea inima care, încă pulsând, era consacrată soarelui şi apoi pusă într-un vas făcut din pietre preţioase. Trupul se arunca pe trepte în jos către mulţime, de unde era luat pentru a fi mâncat în cadrul sărbătorii. Persoana sacrificată nu mai era considerată doar un reprezentant al zeului, ci zeul însuşi. De aceea când trupul victimei era mâncat se credea că este mâncat zeul căruia i s-a adus jertfa.
La baza acestui act de cruzime se afla credinţa că soarele însuşi se hrănea cu inima omului, şi numai oferindu-i această hrană el putea sa aibă puterea necesară de a parcurge zilnic drumul pe cer. Cu ocazia eclipselor se aduceau enorm de multe jertfe umane. Numai în templul zeului războiului Tenochtitlan din Mexic au fost aduse într-un singur an câteva sute de jertfe umane.
Cât priveşte viaţa religioasă a aztecilor, religia făcea parte integrantă din comportamentul zilnic. Viaţa publică era presărată cu sărbători, evenimente religioase dintre care cele mai multe durau câteva zile în şir.
Viaţa individuală era şi ea dominată de religie, de la naştere şi până la moarte. Poligamia nu era acceptată, iar adulterul era pedepsit cu asprime. Păcatul era înlăturat prin mărturisire, fie la preot, fie către o alta persoană: soţ-soţie.
Religia maya
Triburile maya au locuit în peninsula Yucatan şi în Guatemala. În arhitectură, astronomie şi literatură i-au dominat pe azteci. Deşi mayaşii au izbutit să ducă o viaţă politică independentă, la vremea cuceririi lor de către spanioli ei pierduseră orice pondere politică. La fel apusese şi epoca lor de aur. Din pricina sărăciei de informaţii nu cunoaştem multe detalii în legătură cu religia lor. Putem totuşi afirma că ea s-a păstrat în limitele
tradiţiilor religioase ale tiparului cultural din America Centrală.
tradiţiilor religioase ale tiparului cultural din America Centrală. Zeul principal în Yucatan a fost Kinckahan, zeul soarelui, reprezentat cu barbă şi dinţi în formă de ochi. În vechea Cetate sfântă, Itzamal, el era cunoscut sub numele de Kinick Kakmo. El se arăta la amiază în forma păsării Arara pentru a consuma jertfele. 
Pe lângă acesta se mai întâlnesc zei ai focului, ai apei şi mai mulţi zei ai ploii. Îl mai găsim apoi şi pe zeul şarpe Kulkulcan, care nu era altul decât Quetzalcoatl al aztecilor.
Practicile rituale erau asemănătoare cu cele ale aztecilor, cu deosebirea ca preoţii nu se bucurau de o cinstire deosebită.
Cea mai importantă lucrare a mayaşilor este Popol Vuh – Cartea Sfatului, în care găsim date preţioase privind tradiţiile şi credinţele lor religioase.
Practicile rituale erau asemănătoare cu cele ale aztecilor, cu deosebirea ca preoţii nu se bucurau de o cinstire deosebită.
Cea mai importantă lucrare a mayaşilor este Popol Vuh – Cartea Sfatului, în care găsim date preţioase privind tradiţiile şi credinţele lor religioase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu