Religia incaşilor

 

                                        Religia incaşilor

  Scurt Istoric 

            Dacă privim îndeaproape civilizaţia veche peruviană, vom observa că există o mare deosebire între regiunile de coastă şi cele andine. Civilizaţia costală, adică cea care s-a format de-a lungul Oceanului Pacific, este mult mai veche şi mai bine conturată decât cultura inca, care se leagă de podişurile şi înălţimile greu accesibile ale munţilor Anzi. Stratul de cultură cel mai vechi se leagă de Tiauhanaco, localitate lângă Lacul Titicaca, iar în partea de nord a Perului de Cuzco.
        Începuturile imperiului Inca merg în timp până în sec. al X-lea d.Hr. Din punct de vedere etnografic, incaşii aparţin rasei indiene care a venit dinspre nord, subjugând triburile existente în Peru şi punând temeliile cetăţii Cuzco, centrul imperiului. Supunerea triburilor băştinaşe de către incaşi s-a făcut urma unor războaie crunte şi de lungă durată. Singurii stăpâni ai imperiului erau nobilii incaşi. Imperiul era condus de un rege, tatexochen, iar limba oficială era kechua. Toţi supuşii au trebuit să cunoască această limbă. Incaşii au încercat să-şi impună şi propriile lor credinţe religioase, însă fără succes, deoarece întâlnim aici atât practici cât şi credinţe mai vechi, care au supravieţuit presiunilor oficiale.
           În perspectivă istorică, religia vechilor peruvieni are rădăcini adânci. În timpul celei mai vechi culturi superioare cunoscute, cultura Chavin (1000-500 î.Hr.), întâlnim adorarea unei zeităţi feline. Mărturii în acest sens stau o mulţime de stâlpi, statui şi sculpturi în relief care reprezintă o divinitate felină. Asociate cu această zeitate pot fi observate reprezentări de şerpi şi condori. Modele şi figuri de feline s-au găsit şi în cadrul culturii Paracas. Caracteristică pentru cultura Paracas este înmormântarea în poziţie şezândă şi grija deosebită faţă de cei decedaţi.
           În perioada mochica (c. 500 d.Hr.) îşi fac apariţia zeităţile astrale, în special soarele şi luna, care sunt uniţi într-un cuplu sacru. În plus, se mai întâlnesc şi figuri de demoni şi fiinţe antropomorfe groteşti. Pe coasta de sud a Perului, punctul culminant al culturii preincaşe a fost atins în jurul anului 500 d.Hr. prin cultura Nazca. Această cultură se deosebeşte de contemporana ei, Mochica, prin aceea că accentuează în lucrările artistice supranaturalul. Se regăsesc în această cultură o largă varietate de chipuri de demoni, dovadă a unei mitologii bogate.    

           Dintre multele monumente care ne-au rămas, cel mai important este Poarta Soarelui, aparţinând culturii Tiahuanaco (în primul mileniu d.Hr.). Poarta Soarelui se află la Kalasasaya, în partea de sud a lacului Titicaca. Aici poate fi văzută cea mai veche reprezentare a vechiului zeu creator andin Viracocha. Alături de Viracocha apar atât puma cât şi condorul.

  Concepţia despre divinitate 

           Aidoma vechilor mexicani, peruvienii erau politeişti. După acceptarea în panteon a zeului Viracocha, aproape toate zeităţile peruviene au fost reprezentate în forme antropomorfe. A rămas însă credinţa că acestea îşi puteau schimba înfăţişarea după cum voiau. Zeităţile erau masculine şi feminine şi se aflau legate între ele prin grade de rudenie, sau chiar prin grade de ostilitate. Populaţia cuceritoare incaşă şi-a îmbogăţit panteonul prin acceptarea zeilor adoraţi de triburile cucerite.
           Dintre zeităţile cele mai importante amintim pe: 
       Inti sau P'unchau – zeul soare. O statuie de aur a acestui zeu se afla în templul principal din Cuzco. Exista obligativitatea ca acest zeu să fie adorat înaintea tuturor celorlalţi. Regele inca era întruparea pe pământ a zeului soare. Mai târziu, sora bună a regelui inca devenea soţia sa principală pentru a-i naşte un succesor, şi aceasta pentru că numai ea avea origine divină. Triburile de pe coastă au adorat cu precădere pe Si – Zeiţa lunii.
           Viracocha – era considerat creatorul şi susţinătorul lumii. El a crea cerul, pământul, soarele, luna şi stelele. După ce a părăsit pământul, totul s-a desfăşurat potrivit voii sale. El era considerat rivalul lui Inti. Lui Viracocha erau dedicate câteva sărbători anuale, marcate de festivaluri deosebite. Templele închinate lui se găseau în toate cetăţile, cele mai importante fiind Cuzco şi Cacha.
           Pachacamak – creatorul şi păstrătorul lumii. Este tot un zeu creator. El a fost fiul soarelui şi al lunii. Potrivit unui mit, Pachacamak a mers până acolo încât l-a înfruntat până şi pe zeul Inti. Acest mit relatează că Pachacamak a creat bărbatul şi femeia. Întrucât posibilităţile de supravieţuire erau aspre, bărbatul a murit de foame. Atunci femeia a implorat ajutorul Zeului Soare. Soarele a acoperit-o cu razele sale, iar ea a rămas însărcinată şi după 4 zile a născut un fiu. Pachacamak a furat copilul şi l-a tăiat în bucăţi, apoi a semănat dinţii celui ucis, din care a crescut porumbul, iar din carnea sa au ieşit fructele. În disperarea ei, Femeia-Mamă l-a rugat pe Soare să se răzbune. Soarele era neputincios în faţa lui Pachacamak, insă a creat din cordonul ombilical al celui ucis un nou fiu, pe Vichama, şi l-a dat din nou femeii. Pachacamak a ucis-o pe mamă, care a fost chemată la viaţă Vichama. De această dată, Vichama se supără şi îl urmăreşte pe Pachacamak. Acesta scapă, însă Vichama se mânie pe omenire şi distruge prin foc întreaga recoltă. Mai târziu, Vichama a regretat fapta sa. La cererea lui Vichama, soarele a lăsat să cadă pe pământ trei ouă: unul de aur, din care au ieşit nobilii; unul de argint, din care au ieşit femeile nobile; iar al treilea de aramă, din care au ieşit oamenii de rând.
           Panteonul inca a fost dominat la început de zeul Inti, iar mai târziu de Viracocha. Pe lângă ei se mai întâlnesc o serie de zei întruchipând fenomene ale naturii: un zeu al fulgerului, al curcubeului etc. De asemenea, au mai fost adorate diferite obiecte, care erau considerate întrupări ale zeilor: pietre, stânci, ouăle cu două gălbenuşuri, femeile care au născut doi gemeni etc.

  Concepţia despre lume 

              Vechii peruvieni acceptau acelaşi ciclu cosmogonic împătrit pe care îl întâlnim şi în Mexic: în primul ciclu zeii trăiesc pe pământ; în al doilea se întâlnesc giganţii; în al treilea oamenii au trăit fără cultură; iar în al patrulea, ei devin extrem de belicoşi. A cincia perioadă, cea a incaşilor, a durat doar 300 de ani şi s-a încheiat odată cu cucerirea spaniolă sub conducerea lui Pizzaro,
             Cât priveşte crearea lumii se întâlnesc diferite mituri. Potrivit unuia din miturile creaţionale ale triburilor din nordul Perului, lumea a fost creată de zeul Kon (zeu născut din împreunarea soarelui şi a lunii). Acesta era un fel de fiinţă fără carne şi fără oase care a venit dinspre nord. Tot el i-a creat pe oameni dându-le legi pentru convieţuire. Întrucât oamenii de pe coasta oceanului nu au respectat legile, el i-a privat de ploaie şi de aceea partea de coastă din Peru este nisipoasă şi sterilă. Pentru a supravieţui, oamenii s-au stabilit de-a lungul a câtorva râuri pe care Kon le-a lăsat să curgă prin ţară. În cele din urmă Kon a fost alungat spre nord de o fiinţă mai puternică decât el. O altă versiune a aceluiaşi mit spune că acest Kon a trăit printre oameni. Întrucât aceştia l-au supărat, el şi-a întins mantia peste ocean, s-a aşezat pe ea şi a dispărut.
            Un mit din podişurile sudice relatează că la început a apărut din lacul Titicaca un bărbat, pe nume Viracocha. El a creat cerul şi pământul, însă a lăsat totul în întuneric. Mai târziu, acelaşi personaj s-a ridicat din mare, a creat soarele, luna şi stelele, poruncindu-le să-şi urmeze cursul pe firmament.
            Oamenii au fost creaţi odată cu cerul şi pământul şi au fost lăsaţi să trăiască în întuneric. Întrucât aceştia au păcătuit împotriva creatorului lor, au fost transformaţi în pietre. În timpul celei de a doua lucrări creatoare, zeul creează pe oameni din piatră şi îi cheamă la viaţă.
           Un alt mit din platourile andine nordice relatează că patru bărbaţi cu cele patru surori-soţii au tras la malul de lângă cetatea Cuzco. Cel mai în vârstă s-a urcat pe munte şi a aruncat cu pietre în direcţia celor patru puncte cardinale. Întrucât fraţii s-au temut de despotism, prin vicleşug s-au ucis între ei, supravieţuind doar cel tânăr. La rugăminţile surorii sale mai în vârstă el pune temeliile cetăţii Cuzco. La moarte el a fost schimbat în piatră.
            Reţinem din aceste mituri mai ales preocuparea faţă de simbolul pietrelor, prezent atât în perioada de început a vieţii umane, cât şi la sfârşit, căci mumiile peruviene erau făcute aidoma unor bolovani uriaşi. În ele era plasat cel mort în poziţia fătului din pântecele mamei sale, în acest context, piatra sau mai precis bolovanii mari sunt un simbol al ouălor primordiale aruncate pe pământ şi din care a apărut viaţa. Probabil că moartea va fi fost interpretată ca o reîntoarcere la forma primară de viaţă.

 Viaţa cultică 

          Viaţa cultică se desfăşura în temple, unde se sălăşluiau zeii. Era deci natural ca templele să fie construite în aşa fel încât ele să corespundă măreţiei şi cerinţelor zeilor care le locuiau. Îndeobşte, templele aveau forma unor cetăţi inexpugnabile.
           Incaşii au avut predilecţie faţă de construcţiile masive şi monumentale. Gustul lor faţă de arta decorativă lăsa de dorit. Arta decorativă a fost însă înlocuită cu lucrări deosebit de frumoase în aur.
          Primul şi cel mai important templu era templul soarelui, numit «Curtea soarelui» (Coricancha) din Cuzco. Acest templu avea o circumferinţă de 400 de metri. În jurul lui se afla un zid uriaş din pietre cioplite. Templul avea o mulţime de porţi, toate acoperite cu plăci de aur. O cornişă de aur de două palme lăţime şi groasă de patru degete înconjura zidul templului. Zidul exterior avea şi el o centură de aur, lată de aproximativ un metru. Intrarea principală se afla partea de nord. Numai incaşii aveau dreptul să intre în templu. În interiorul templului se aflau tronuri săpate în piatră şi decorate cu smaralde şi alte pietre preţioase. Altarul se afla partea de răsărit. Deasupra altarului se ridica maiestuos chipul soarelui. Razele lui, toate de aur, acopereau peretele de răsărit. Lângă chipul soarelui se aflau tronurile de aur pentru regii inca. În faţa intrării principale se ridica o construcţie dreptunghiulară având 30 m lăţime şi 120 lungime, înconjurată de un zid masiv de pietre cioplite. Aici îşi aduceau jertfele cei care nu aparţineau familiei regale. În curţile templului se găseau locuinţele fecioarelor templului, precum şi templele lunii care erau în întregime acoperite argint. Vestita «Grădină de Aur» – 200 m lungime şi 100 m lăţime – avea în mijlocul ei un templu. În acest templu se găseau sculptate în aur masiv: dealuri, plante, animale, câmpuri, bărbaţi, femei şi copii.
          Templul lui Viracocha din Cuzco era înfrumuseţat eu cele mai frumoase materiale, ţesute de mină. Pe altarul de răsărit se afla statuia zeului, tăiată în piatră. Pe locul unde a fost acest templu, spaniolii au ridicat catedrala romano-catolică din Cuzco. La construirea catedralei s-au folosit materiale din vechiul templu.
           Preoţia era organizată într-o ierarhie strictă. În fruntea ierarhiei se afla Marele Preot (Apu Hatun Villca), aparţinând întotdeauna familiei regale şi numit de rege pe viaţă. După rege, lui i se acordau cele mai mari onoruri. Marele Preot trăia în abstinenţă şi nu se căsătorea niciodată. El se hrănea cu legume şi mălai şi bea doar apă. Locuinţa sa se afla într-un câmp deschis, pentru a putea studia cât mai bine stelele. În funcţiile sacerdotale pe care le îndeplinea, el era ajutat de alţi preoţi, cu atribuţii diferite, după cum putem deduce din numele lor: «vorbitorii cu soarele» sau «vorbitorii cu fulgerul» etc.
           Mai exista o grupare, a „fecioarelor soarelui”, care trăiau în mânăstiri pe lângă templele soarelui. Emisarii regali mergeau în întreg imperiul inca şi aduceau pe cele mai frumoase fete pentru a îndeplini această funcţie. Sarcina lor era de a pregăti hainele şi mâncarea regelui inca şi de a se îngriji de temple, mai ales de a întreţine focul sacru. Unele fecioare intrau în haremul regelui; celelalte rămâneau fecioare toată viaţa.
          Preoţia inferioară cuprindea mai multe trepte, dependente de funcţiile îndeplinite. Din această categorie făceau parte: prevestitorii – preoţii însărcinaţi cu prevestirea viitorului, magicienii şi vracii. Cele din urmă întâlnim preoţii învăţaţi care se ocupau de muzică şi poezie. Ei aveau influenţă şi în afacerile religioase.

         Cultul se concentra asupra aducerii de jertfe. Cea mai importantă jertfă era zoomorfă. Se întâlnesc şi sacrificii umane, însă foarte rar; de obicei, oamenii jertfiţi erau strangulaţi sau li se tăia gâtul. Sângele de la animalele jertfite era aruncat pe statuia zeului. Urmau apoi jertfe de porumb şi alte plante şi minerale.
          Atunci când un copil primea cel de al doilea nume i se tăia părul şi unghiile care erau oferite zeilor. La începutul aratului sau al secerişului se aduceau jertfe de plante şi lama. Jertfele mai erau depuse şi la răscruce de drumuri. Cu ocazia sărbătorilor principale aveau loc pelerinaje impresionante.
         Mărturisirea păcatelor juca un rol important. Ea era făcută în faţa unui preot din ierarhia superioară, într-un loc ascuns şi fără martori. Mărturisirea mai putea fi făcută în faţa unui râu sau a soarelui. La venirea lor în Peru, spaniolii au fost uimiţi să descopere această practică la un popor păgân.

  Viaţa viitoare  

        Despre credinţa în viaţa viitoare împărtăşită de incaşi avem foarte puţine informaţii. Ei credeau că sufletul celui mort trecea peste un pod îngust ca un fir de păr suspendat deasupra unui râu adânc, numit «casa celor muţi» (Upa-marca). Alături de cei morţi, erau îngropaţi câini negri care să le ţină tovărăşie. În credinţele triburilor de pe coasta oceanului, morţii erau însoţiţi de foci. După moarte, sufletele trăiau în jurul corpului; de aici şi grija specială pentru cei morţi. Trupul era îndeobşte legat în poziţie şezândă şi acoperit cu pături şi fulare.

         Înmormântările erau făcute fie în peşteri, fie gropi individuale. Mumiile erau considerate sacre. Cele ale unor conducători militari vestiţi erau duse în campaniile militare mai importante. În cadrul sărbătorilor anuale mumiile jucau un rol important. Anual se aduceau ofrande de mâncare şi băutură.
        În prezent, majoritatea populaţiei din teritoriul vechiului regat inca este romano-catolică. În credinţele unor triburi s-au mai păstrat încă o serie de vechi tradiţii păgâne. Astfel, tribul Ketschua crede nu numai în Dumnezeu, în Iisus Hristos şi Sf. Fecioară Maria, dar şi în Inti, precum şi în multe alte zeităţi minore. Sărbătorile anuale creştine mai sunt însoţite, cu precădere în taină, de ritualuri ale fertilităţii, de jertfe şi practica ghicirii viitorului.

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-vechiului-peru