Religia celţilor

 

                                         Religia celţilor

Introducere

         Celţii au fost un popor numeros, a cărui trecere prin Europa a atras atenţia romanilor şi a grecilor, mai ales din cauza dârzeniei şi iscusinţei lor în a se apăra. Astfel, Caius lulius Caesar scrie despre ei în amintirile sale despre războiul cu galii. Urme ale civilizaţiei celtice s-au descoperit şi la noi, în Transilvania, dar cele mai importante se văd şi astăzi, în Ţara Galilor (Cymru), în special în jurul castelului de la Harlech şi în Irlanda. În secolul al III-lea î.Hr. celţii se răspândiseră pe un teritoriu uriaş: din Asia Mică, peste cursul Dunării până la Atlantic, la sud de Rin şi peste mare până în Marea Britanie şi în Irlanda.

         Celţii de pe continentul Europei s-au amestecat cu alte popoare, iar cei insulari (din Ţara Galilor şi din Irlanda) şi-au păstrat mai mult identitatea etnică şi spirituală. Dacă pentru perioada veche, precreştină, celţii au fost cunoscuţi după obiceiurile, tradiţiile şi religia lor, fără să se cunoască vreo scriere a lor, după încreştinare celţii au avut o scriere proprie şi au fost prezentaţi posterităţii prin scrieri.
         După informaţiile date de Caesar, celţii sau galii socoteau că au origine divină, că sunt coborâtori din divinitate. De aici şi comportamentul lor religios se va dovedi a fi mai intens şi mai ordonat decât – spre exemplu – la romani sau la greci, unde numai anumite persoane aveau descendenţă divină. Cu alte cuvinte, celţii sau galii credeau că sunt un popor sacru prin excelenţă, coborând din zei şi, după moarte, întorcându-se la zei.

Izvoarele

          În lucrarea sa De bello gallico (Despre războiul împotriva galilor), Caius Iulius Caesar ne-a lăsat pagini impresionante despre celţi, iar datele privitoare la religia lor sunt concludente. Acestea din urmă ne oferă o privire de ansamblu asupra religiei celţilor, cu care romanii au devenit familiari în decursul ostilităţilor cu aceştia. Potrivit spuselor lui Caesar, învăţătura sacră se păstra pe cale strict orală, tocmai pentru a o feri de profanare prin scris şi prin uitare. Secretul învăţăturii sfinte era asigurat, aşadar, printr-o ucenicie directă, de la mentor la discipol.
          Mai târziu, după încreştinarea celţilor, date despre vechea religie s-au păstrat până astăzi în creaţii literare din Irlanda cum sunt: Cărţile din Leinster, din Dun Cow şi din Ballymote, precum şi Cartea Galbenă din Lecan (sec. VIII). Apoi vin creaţiile din Ţara Galilor (Wales): Mabinoglon, păstrată în Cartea Albă din Rhydderch şi Cartea Roşie din Hergest (sec. XIV). Însă pentru cunoaşterea directă a izvoarelor religiei celţilor s-a întocmit de către J. Zwicker lucrarea Fontes historiae religionis celticae.

Divinităţile

           Există dovezi că celţii antici credeau în existenţa duhurilor lacurilor, lacurilor, pădurilor, tufişurilor, care nu trebuiau tulburate. Ofensa adusă acestora obliga la pedepse prin sacrificii. Dar mai presus de această credinţă generală în duhuri se situează panteonul celtic. Caesar menţiona cu nume romane următoarele divinităţi celtice: Teutates (Mercur), Belenos (Apollo), Esus (Marte), Taranis (Jupiter). Zeiţa înţelepciunii, corespondentă Minervei, a rămas necunoscută ca nume. Iată cum scrie Caesar despre zeii celţilor: „Cel mai mult îl cinstesc pe zeul Mercur (Teutates, n.n.): idolii săi sunt cei mai numeroşi; pe el îl socotesc descoperitorul tuturor meşteşugurilor, călăuza tuturor drumurilor şi a călătoriilor, pe el îl cred cel mai puternic îndobândirea câştigurilor şi în negoţ. După el îl cinstesc pe Apollo (Belenos, n.n.), pe Marte (Esus), pe Jupiter (Taranis) şi pe Minerva. Despre aceştia cred cam aceleaşi lu­cruri ca şi celelalte popoare: că Apollo vindecă bolile, că Minerva transmite cunoştinţe primordiale despre lucrări şi meşteşuguri, că Jupiter ţine stăpînirea împărăţiei cereşti, că Marte cârmuieşte războaiele. Lui îi consacră de obicei, atunci când hotărăsc să înceapă lupta, prada pe care o vor lua în război; dacă biruie, îi jertfesc prada vie, iar restul e îngrămădit într-un singur loc. La multe obşti se pot vedea, în locuri sfinţite, movile înălţate din astfel de lucruri; şi se întâmplă foarte rar ca, înfrângând rânduiala religiei, vreunul să cuteze să ascundă din pradă sau să ia ceva din cele închinate şi grozavă pedeapsă, cu cazne, este hotărâtă pentru asemenea faptă” (De bello gallico, VI,  17).
         Autorul latin Lucarnus, în Pharsalia, menţionează trei divinităţi celtice: Teutates, Esus şi Taranis. Potrivit descoperirilor arheologice, se crede că Esus era adorat în Galia de nord-est, dar şi Teutates şi Taranis. Tot Lucarnus menţionează şi numele Ogmios, care, ca divinitate, a dominat mitologia veche irlandeză.
         Alte divinităţi, ca de pildă Cernunnos (zeul tricefal şi cornut), Lug, Epona, Macha şi Dagda au fost adorate, în timp, de celţi.

Sacerdoţiul

         Funcţia de slujire a divinităţilor o îndeplineau, la celţi, druizii. Aceştia formau o castă separată. Ei oficiau jertfele publice şi particulare, interpretau învăţăturile religioase, hotărau sau judecau pricinile publice şi particulare, opreau de la sacrificii pe cei care nu se supuneau hotărârilor lor. Îndată ce o persoană era exclusă de la sacrificii, ea era lipsită total de comuniunea cu ceilalţi, era izolată de toţi şi chiar ocolită, fapt care însemna moartea socială şi religioasă.
        Druizii erau foarte învăţaţi. La ei veneau mulţi tineri să deprindă învăţătura religioasă, ceremoniile, cunoştinţe de tot felul. Ei păstrau şi transmiteau oral învăţătura lor. În fruntea castei druizilor se afla un conducător respectat şi ascultat de toţi şi care avea puterea sacerdotală supremă. Acesta, la moarte, era succedat de cel mai vrednic sau de cel ales prin votul tuturor. O dată pe an, druizii se adunau într-un loc sfinţit, unde şi judecau diverse pricini ale poporului celt. Dar patria învăţăturii druide era considerată de Caesar Britania, unde se şi îndreptau tinerii spre deprinderea învăţăturii druide.
        Iată cum descrie tot Caesar instrucţia religioasă a druizilor: „Druizii nu obişnuiesc să meargă la război şi nici nu plătesc biruri la fel cu ceilalţi, au scutire de oaste şi sunt apăraţi şi de orice fel de îndatorire. Stârniţi de atâtea foloase, mulţi vin singuri la învăţătura lor, mulţi sunt trimişi de părinţi şi neamuri. Se spune că acolo ei învaţă pe dinafară un mare număr de versuri. Astfel mulţi rămân timp de 20 de ani la învăţătură. Ei socotesc că aceste învăţături nu se cade a fi încredinţate scrisului, pe câtă vreme în celelalte treburi, în socoteli publice şi private, se slujesc de alfabetul grecesc. Au hotărât astfel, paremi-se, pentru două pricini: fiindcă nu vor să răspândească învăţătura lor în popor şi ca nu cumva discipolii, încrezându-se prea mult în litera scrisă, să-şi cultive mai puţin memoria, aşa li se întâmplă celor mai mulţi: bizuindu-se pe sprijinul scrierii, îşi slăbesc memoria şi sârguinţa de a învăţa pe de rost. Druizii urmăresc mai ales să-i încredinţeze că sufletele nu pier, că după moarte trec de la unii la alţii; în felul acesta socotesc ei că se îndeamnă mai mult oamenii la vitejie, o data ce li s-a înlăturat frica de moarte. Pe lângă acestea, dezbat şi împărtăşesc tineretului numeroase probleme în legătură cu stelele şi cu mişcarea lor, cu mărimea lunii şi a pământului, cu natura lucrurilor, cu puterea şi atributele zeilor nemuritori” (De bello gallico, VI, 14).

Lăcaşurile de cult

         Cercetările mai vechi şi mai noi au dovedit că celţii aveau locuiri sacre pe fluviul Loara, chiar lăcaşuri sacre sau „temple”. De pildă, în Germania de sud şi în Boemia, incintele sacre aveau formă dreptunghiulară. Pentru construcţie se foloseau lemnul şi piatra. Templele propriu-zise aveau formă circulară sau poligonală. În preajma templelor se amenajau teatre şi amfiteatre, probabil pentru desfăşurarea mai amplă a cultului.
        Divinităţile, reprezentate prin statui, locuiau în templele celtice, iar alături de ele mai existau şi simboluri religioase caracteristice cultului celtic.

Jertfele (sacrificiile)

         Cultul fastuos al celţilor era însoţit de jertfe animaliere sau chiar omeneşti. Suferinţele, bolile, calamităţile, înfrângerile şi chiar victoriile erau prilejuri de sacrificii. Probabil că sacrificiile erau atât de abundente în lumea celţilor încât Caesar descrie, realistic dar nu întru totul favorabil, modul în care celţii aduceau jertfe divinităţilor lor : „Întreg poporul galilor este cu totul în puterea superstiţiilor şi din această pricină cei care sunt atinşi de boli grele, sau cei care iau parte la lupte şi se află în mijlocul primejdiilor, fie că aduc jertfe omeneşti, fie că se leagă s-o facă, folosind ca slujitori ai acestor jertfe pe druizi, în credinţa lor, pentru a răscumpăra o viaţă de om, mânia zeilor nemuritori nu poate fi îmblânzită decât printr-o altă viaţă omenească şi asemenea ceremonii de sacrificiu sunt instituite la ei în mod public. Alţii au nişte momâi uriaşe, ale căror mădulare, împletite din nuiele, le umplu cu oameni vii; după ce le dau foc, cei dinăuntru pier cuprinşi de flăcări. Jertfirea celor care au fost prinşi furând sau tâlhărind sau făptuind alte fărădelegi, o socotesc mai plăcută zeilor nemuritori, dar dacă nu se află destui din aceştia, ajung să jertfească chiar şi nevinovaţi”.
          Fără îndoială că nu avem aici descrierea cultului obişnuit al cel­ţilor, ci manifestarea lui în cazuri speciale sau extraordinare, şi ar fi nedrept să socotim că jertfele celţilor ar fi fost un prilej de cruzime perpetuă. Mai degrabă trebuie sa socotim că au existat jertfe obişnuite, de plante (de exemplu vise) şi de animale, la care, în cazuri extreme, se adăugau sacrificiile omeneşti, dintre care unele consimţite.
          Împăraţii romani, cucerind spaţiile celtice, au interzis cultul adus de celţi divinităţilor lor, au interzis cetăţenilor romani să practice cultul celţilor (Octavian Augustus) şi au oprit exercitarea funcţiei druidice (Tiberiu).
          Jertfele celţilor s-au continuat şi în era noastră, mai ales în Britania şi în Irlanda, unde religia celţilor a supravieţuit multă vreme, chiar şi după încreştinare, sub forma unor practici magice şi quasi-superstiţioase.

Sărbătorile

           Viaţa religioasă a celţilor era marcată de sărbători. Acestea erau legate de schimbarea anotimpurilor şi de fenomenele astronomice importante. Anul începea la 1 noiembrie, cu sărbătoarea Samain. La 1 februarie, sărbătoarea Imbloc marca o nouă parte a anului. Apoi, la 1 mai era sărbătoarea Beltine sau Cetshamain, în cinstea divinităţii Belenus, iar cea de-a patra sărbătoare, închinată zeului Lug, Lugnasad, se serba la 1 august. Prima sărbătoare marca nesiguranţa anotimpului întunecos şi rece, iar cea de a doua, mijirea speranţelor de fertilitate şi aplecarea mieilor. La 1 mai însă se aprindeau focuri, printre care treceau vitele, spre a fi protejate. Se dansa, după cât se pare, în sensul mergerii aparente a soarelui pe cer, se purtau făclii aprinse în jurul ogoarelor în speranţa unei recolte bune. Lugnasad se celebra pentru fertilitatea obţinută şi ca mulţumită zeiţei Macha, zeiţa-mamă. Dar întrucât aceste sărbători erau ţinute de celţii insulari (din Irlanda în special), este greu să cunoaştem precis dacă şi celţii care trăiau pe teritoriul Galiei şi Germaniei au acordat aceeaşi semnificaţie acelor sărbători.

Cultul morţilor

          Celţii erau învăţaţi de druizi să creadă puternic în continuarea vieţii dincolo de moarte. Această credinţă era atât de viguroasă şi convingătoare încât celţii împrumutau bani în viaţa de aici, pentru a fi rambursaţi în viaţa viitoare.
          Viaţa de dincolo se afla undeva spre apus, sub pământ sau în „Ţara de sub valuri”, „Ţara tinereţii” sau „Ţara Fericirii”. Aici, pe tărâmul fericirii veşnice, solul fertil şi natura abundentă şi darnică ofereau plăceri de nedescris. Toţi câţi pătrundeau aici se îndulceau de muzică, ospeţe, dragoste şi întreceri în luptă. Cine se rănea azi într-o luptă, mâine era cu totul vindecat de rănile primite, iar cei răpuşi reveneau la viaţă. Îndeosebi eroii erau chemaţi să petreacă aici cu zeii şi să-i ajute în isprăvile lor extraordinare.
           Exista însă şi un tărâm al temerii şi al plângerii, ca de exemplu Ysbaddaden sau împărăţia lui Scathach, plin de fantome şi grozăvii.

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-celtilor