Religia etruscilor
Introducere
Etruscii au locuit odinioară în Italia centrală. Influenţa civilizaţiei şi mai ales a religiei lor asupra civilizaţiei romane este din ce în ce mai bine cunoscută pe măsură ce ambele civilizaţii, etruscă şi romană, îşi dezvăluie mereu detalii ce au fascinat multe generaţii de cercetători. Etruscii au trăit în mileniul I î.Hr., îndeosebi în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana. Civilizaţia lor a precedat-o pe cea romană şi apoi a însoţit-o ceva vreme în istorie,pentru ca să se stingă în cele din urmă în zorii primului mileniu al erei creştine. Popor enigmatic, etruscilor li s-a căutat o origine orientală, fără să se poată determina cu certitudine locul de unde ar fi emigrat în Italia. Cercetările mai noi socotesc însă ca etruscii trebuie consideraţi drept populaţie autohtonă,iar nu nişte venetici în Italia. Din statuetele antropomorfe ale divinităţilor etrusce desprindem configuraţia chipurilor etrusce, având drept caracteristica ochi cu coada puţin prelungită, astfel încât pot fi recunoscute ca atare îndată şi fără dificultate de cei familiarizaţi, întrucât în reprezentările divinităţilor lor etruscii au redat ceva din propria lor fizionomie.
Pentru cunoaşterea religiei etruscilor ne stau la îndemână alături de referirile antice romane despre această religie şi descoperirile arheologice. Un scriitor creştin, Arnobiu de Sicca, numea Etruria «genetrix ei matei superstitionis»», vrând să spună că religiozitatea etruscă a fost bogată şi a creat o mulţime de credinţe false, pe care creştinismul nu le putea accepta. Cunoaşterea scrisului i-a ajutat pe etrusci să lase posterităţii o cât de mică portiţă pentru descrierea lor. Astfel, s-au descoperit până acum circa 6.000 de texte epigrafice, scrise de la dreapta spre stânga. Din toate acestea doar zece au peste 10 cuvinte. Cel mai lung text cu scriere etruscă originală se păstrează la Zagreb şi constituie un fragment de carte sacră privind ofrandele ce se ofereau anumitor zei în decursul anului calendaristic. Scrierea se află pe benzile de pânză folosite la înfăşurarea corpului mumiei unui tânăr egiptean. Aici se află 1185 de cuvinte, foarte importante pentru cunoaşterea religiei etruscilor. În ordine, vin trei alte inscripţii: una de 300 de cuvinte, aşa zisa «tegola di Capua» (ţigla din Capua); a doua conţine 130 de cuvinte şi e cunoscută sub denumirea de «il cippo di Perugia», iar cea de a treia, «lamina di Magliano», cu 70 de cuvinte, se referă tot la aducerea de ofrande unor divinităţi.
Cărţile sfinte de odinioară ale etruscilor s-au tradus în limba latină de către Tarquitius Priscus. Astfel, acestea ar fi putut oferi posibilitatea cunoaşterii mai în amănunt a credinţelor etrusce, a divinităţilor, a cultului şi a nădejdilor etrusce într-o viaţă viitoare, dar ele au dispărut fără putinţă de reconstituire din puţinele comentarii romane ajunse până la noi. Se ştie însă de vestitele Libri tagetici, care ar fi tratat „despre zei şi despre modul de a potoli mînia lor, apoi de Libri fatales, cărţi ale destinelor. În general, cărţile sacre ale etruscilor se împărţeau în:
a) libri haruspicini, care expuneau modul de cercetare a măruntaielor victimelor în scopul divinaţiei sau ghicitului;
b) libri fulgureles, care studiau fulgerele (originea, tipul, semnificaţia şi efectul lor asupra credincioşilor etrusci);
c) libri rituales, cele mai cuprinzătoare dintre toate şi care conţineau regulile de conduită religioasă, morală şi socială, legile care guvernează viaţa oamenilor de la naştere şi până la moarte şi după aceea. Aici se afla şi un complicat sistem de interpretare a semnelor divine (ostenta), semne care comunicau oamenilor voinţa zeilor. Divinităţile
Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza şi care închipuie cerul împărţit. În şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise ele izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefice.
Divinităţile recunoscute drept propriu etrusce erau: Tinia (Jupiter), Sethlans (Vulcan), T(u)rms (Mercur) Fufluns (Bacchus), Turan (Venus), Thesan (Aurora), Ca(u)tha, Cilens, Cvlalp, Letham, Mantrns, Thuflcha, Tecum, Tluscv, Laiam, Aminih, Svutaf. La acestea adăugăm numele unor divinităţi comune etrusce şi italice: Uni (Junona), Menerva (Minerva), Maris (Marte), Ani (Janus), Safre (Saturn), Mae (Maius), Vesuna (Vesuna al umbrienilor).
Numai în izvoarele literare se păstrează numele divinităţilor Vertumnus (Volturnus, Vortumnus sau Voltumna), Noitia şi Mantus.
După locul pe care-l ocupau în sferele cereşti mai mult sau mai puţin apropiate de pământ şi prin autoritatea pe care o aveau mai mult decât altele în aruncarea fulgerului, zeităţile etruscilor se clasificau în trei categorii principale :dii involuti (ale căror nume rămîneau tainice, necunoscute), pe care îi consulta
Un rol important în viaţa de toate zilele era atribuit zeiţei Noitia. Pentru a dobândi favoarea ei, norocul, etruscii socoteau că este necesar să se ţintuiască răul, ceea ce şi făceau la fiecare început de an, când se bătea un cui în templul dedicat acestei zeiţe. Ceremonia de stabilire a norocului a servit apoi la numărarea anilor.
Lumii subpământene i-ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pământ, când s-a tras o brazdă mai adâncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cât un copil, dar având trăsăturile şi înţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l-a văzut s-a speriat şi a strigat după ajutor. Atunci s-a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei. Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tagesa dispărut.
Zeul morţii, Tuchulcha, era înfăţişat în perioada târzie (sec. II î.Hr.) sub chip de om cu urechi de cal, gură în formă de cioc de vultur, iar în mâini cu şerpi gata să muşte.
Scriitorul latin Titus Livius a remarcat îndemânarea meşteşugarilor etrusci şi priceperea lor în domeniul construcţiei oraşelor şi a edificiilor civile şi religioase. Au existat, desigur, temple cu o singură cameră (cella), cea pentru divinitatea căreia îi era dedicată, dar curând au apărut temple bi- sau tricellate şi cu trei porţi. Templul tricellat se asemăna templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva. El a fost preluat – ca model – de către romani.
Templele etrusce adăposteau statui ale zeilor. Se pare că mai adăposteau candelabre şi jertfelnice. Acolo se păstrau obiectele necesare jertfei şi la cult în general. Între acestea, de mare importanţă era imaginea cerului, asemenea aceleia de pe ficatul de bronz de la Piacenza, amintit mai sus.
Sacerdoţiul
Voinţa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdoţilor sau preoţilor. Accesul la funcţiunile sacerdotale era deschis tuturor bărbaţilor liberi. Viitorul sacerdot trebuia să-şi însuşească bine tainele învăţăturii religioase etrusce, cunoscute sub numele de «disciplina etrusca». Şcolarizarea se făcea pe lângă marile temple, îndeosebi la Tarchuna.
Vestimentaţia preoţilor etrusci se forma dintr-o mantie încheiată printr-o fibulă, o mitră ascuţită pentru acoperirea capului şi un baston îndoit în formă de crosă – însemnul autorităţii.
Pricepuţi în arta de a ghici viitorul după semnele cereşti, preoţii etrusci se bucurau de respect deosebit în faţa poporului. Ei descifrau enigmele vieţii, comunicau voinţa zeilor, participau la ceremonii religioase numeroase şi complicate, jertfeau zeilor, rosteau rugăciuni şi incantaţii, luau parte la dansuri cultice, la banchete votive, la procesiuni şi la jocuri funebre. Din cauza pregătirii lor speciale, înşişi romanii au apelat la serviciile preoţilor etrusci. Astfel, aristocraţia romană şi chiar împăraţi ca Augustus, Tiberius, Claudius, Alexandru Sever şi Iulian Apostatul au recurs la înţelepciunea divinatorilor etrusci pentru a cunoaşte voinţa zeilor. Abia împăratul Teodosie cel Mare a luat măsuri drastice împotriva haruspicinilor, fără a reuşi sa-i oprească definitiv.
Jertfele
Etruscii aduceau zeilor jertfe sângeroase. Ei sacrificau diverse animale: tauri, cai sau măgăruşi şi chiar lupi. Scenele de sacrificiu din picturile tombale (din morminte) etrusce sunt numeroase. Se citează – de exemplu – modul în care se efectua jertfa. Astfel, sacerdotul venea la locul de jertfă, unde victima se afla gata pregătită şi-i turna o libaţie pe cap. După terminarea libaţiei, victima era ucisă cu o lovitură de topor de către un personaj venit special pentru aceasta. Ni se relatează şi o scenă de sacrificiu în care victima este un lup. Lupul este ţinut cu lanţuri de doi bărbaţi, într-o fântână din care încearcă să scape. Preotul vărsa libaţia peste capul lupului, după care cea de a patra persoană loveşte capul lupului cu toporul, doborând animalul.
Au existat, se pare, şi sacrificii omeneşti. Nu se ştie dacă persoanele sacrificate erau rude ale unor defuncţi importanţi, dacă erau prizonieri de război sau sclavi. Iată o astfel de scenă: „Cei ce trebuiau sacrificaţi stăteau cu mâinile legate la spate şi sacerdotul vărsa pe capul lor libaţia rituală... într-o altă scenă, victima zăcea la picioarele altarului, în timp ce un geniu înaripat aştepta lângă un copac din apropiere”.
După scopul lor, jertfele erau de două feluri: hostiae consultatoriae, la care animalele se jertfeau în vederea obţinerii unor date asupra viitorului prin consultarea măruntaielor lor şi hostiae animales, când victima, animalul, ţinea locul omului. Existau însă, pe lângă jertfele sângeroase, şi ofrande, ca de pildă: lapte lui Silvanus şi vin lui Genius.
Un sacrificiu aparte, cu caracter expiator, se aducea la locul unde trăsnetul lui Tinia a lovit pământul. Aici se sacrifica un berbec sau un asin, care apoi se consuma prin ardere. Rămăşiţele – oasele calcinate – se îngropau, afară de oasele craniului. Craniul se reţinea şi se agăţa de arbori sau de araci de vie, pentru a feri locuinţele de trăsnet şi holdele de grindină, aşa cum se face până astăzi în regiunea munţilor Sabini.
Sărbătorile
Fiecare dintre cele douăsprezece oraşe şi ţinuturi federate ale Etruriei îşi avea propriile sărbători dar existau si sărbători comune tuturor dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea anotimpurilor sau de evenimente din anul agricol etc. Cea mai mare sărbătoare comună din Etruria pare să fi fost aceea închinată lui Volturnus, în martie. Cu acest prilej se ţinea şi o mare adunare publică, în cadrul căreia se făcea o cercetare a activităţii de peste an a conducătorilor oraşelor, se numea un şef al jocurilor care urmau şi un sacerdos ca întâistătător al federaţiei, şi i se punea coroană pe cap.
Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare .
Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce. Raymond Bloch descrie acest început astfel: „Ospeţele (funerare, n.n.) au loc într-o atmosferă de Cîmpii Elisee, în sunet de flaut, iar oaspeţii văd mişcându-se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului”; dar în perioada târzie, în special după sec. IV î.Hr., „scenele reprezentate au ospăţul ca temă centrală, dar atmosfera devine, treptat, tot mai sumbră. Geniile şi demonii, care par a fi instrumentele zeului infernului, nu mai au un aspe
ct calm şi armonios. Chipurile lor iau o înfăţişare înfricoşătoare şi îngrozitoare”. Ritul funerar era destul de complex. Astfel, după ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată – eventual soţul sau soţia – îi închidea ochii. Urma înveşmântarea în haine noi şi cât mai scumpe, iar după aceasta parfumarea. S-a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticameră, unde se aflau coroane şi rămurele cu frunze. Apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constând în chemarea mortului, lamentaţio, constând în bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşezarea în mormântul pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu torţele. Cenuşa era pusă în urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu