Religiile de mistere

 

                               Religiile de mistere

 Preliminarii 

          Prin «religii de mistere» înţelegem acele practici şi credinţe existente în lumea greco-romană antică şi care s-au conturat în mod direct sub influenţa unor tradiţii religioase venite cu precădere din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Există două grupe de astfel de religii: cultele autohtone greceşti şi cultele orientale. Din prima grupă fac parte misterele de la Eleusis, ale lui Dionysos şi orfice. Grupa a doua include cultele egiptene şi frigiene, cultul sirian al lui Adonis şi cultul lui Mithra sau mithraismul. Acesta din urmă a apărut ca tradiţie independentă, cu o ideologie şi practici specifice. Cu excepţia orfismului şi mithraismului care sunt apariţii artificiale, toate celelalte culte au o istorie îndelungată şi o tradiţie religioasă comună, care se leagă de cultul fertilităţii prezent în această regiune încă din preistorie. În centrul acestui cult ai fertilităţii se afla un personaj feminin, personificare a fertilităţii; asociat cu el se găsea un alt personaj, reprezentând principiul fecundităţii, adică fertilitatea propriu-zisă sau rezultatul ei. Personajul asociat era cel care suferea întreaga dramă legata de aceste rituri, în misterele de la Eleusis acest personaj era feminin, pe când în cele orientale era un tânăr.

         Din punct de vedere geografic, aceste «religii» se leagă de patru regiuni: Creta, Anatolia de Nord sau Phrygia, Siria şi Egipt. Se înţelege de la sine că mai există şi alte centre secundare, de care însă ne vom ocupa doar în trecere. 

          Creta. Informaţiile pe care le avem referitoare la tradiţiile religioase primare din Creta antică indică existenţa unei divinităţi feminine, care a dominat atât regnul animal şi vegetal, cât şi lumea celor morţi şi a războiului. Documentele arheologice ne sugerează ideea că atât cultul lui Dionysos, cât şi al zeiţei eleusine Demeter se leagă de această zeitate a Cretei antice. Mai ales elementele extatice care formează punctul culminant al acestor culte de mistere îşi au prototipul în cultul extatic al Cretei antice.

          Anatolia de Nord – Phrygia. În această regiune, primele manifestări ale cultului fertilităţii sunt legate de prezenţa a două zeităţi descoperite în vecinătatea capitalei vechiului regat hittit (Hattusa - lîngă Ankara), considerate a fi prototipurile cuplului de mai târziu Cybele-Attis. Aceste zeităţi hittite au fost identificate cu zeiţa soarelui Arinna şi cu un zeu hittit care îl reprezenta pe zeul hurrian al vremii, Teşub. Faptul că aceste zeităţi îşi înmânau flori a fost interpretat ca fiind un motiv al «căsătoriei sacre», simbol al cultului fertilităţii. Se crede că elementele orgiastice prezente în cultul cuplului Cybele-Attis au existat încă din vremea regatului hittit, însă ele au fost accentuate prin practicile aduse de invadatorii phrygieni. (Phrygienii au fost un popor înrudit cu vechii greci). Artemisa din Ephes îşi regăseşte prototipul tot în zeiţa Cybele. Paralel cu aceste zeiţe îşi face apariţia o a treia, zeiţa Anahita, adorată de către perşi. Cultul ei se leagă în special de cel al zeului Mittra. Asemănările dintre Cybele şi Anahita au dus la fuziuni locale între Attis şi Mithra, partenerii masculini ai acestor zeiţe.

           Siria.Ca nuanţă definitorie a riturilor fertilităţii din acest teritoriu reţinem originea lor sumero-babiloniană, care se leagă de cultul zeiţei Iştne şi al lui Dumuzi-Tammuz, care datează din mileniul al II-lea î.Hr. Zeiţa fertilităţii din Siria antică poartă nume diferita. În funcţie de anumite locuri unde a fost adorată. Astfel, ea este cunoscută ca soţie a lui Adonis din Byblos (Aphiodita), sau cu Dea Syria din Hieropolis, Bambyce sau Atargatis (adică Atara lui Attis).
          Vechea zeiţă mesopotamiană Iştar se regăseşte în Astarte din Siria, iar Adonis din Byblos, în Dumuzi-Tammuz. Descoperirile arheologice au scos la iveală legături clare între mitul sirian al lui Adonis şi cel egiptean al lui Osiris şi Isis.

          Egipt. În Egipt, cultul fertilităţii se leagă în special de perechea Osiris şi Isis, deşi el mai poate fi sesizat şi în cultul zeului Hathor. Rolul preponderent în perioada  elenistă revine însă cuplului Isis şi Osiris.
          Deşi ritualurile fertilităţii se regăsesc pretutindeni în teritoriile la care ne-am referit, trebuie să reţinem faptul că, excepţie făcând Creta, nicăieri zeiţa Mamă nu deţine o poziţie supremă. Toate panteoanele popoarelor din Răsăritul Apropiat Antic sunt conduse ele zei. În Mesopotamia, zeiţa Iştar, deşi este stăpâna vieţii, este dominată de Anu, Enlil, Ea, Marduk sau Aşur. Acelaşi lucru se întâmplă în toate celelalte cazuri, unde zeiţa fertilităţii este mereu dominată de un alt zeu.

Trăsături comune în religiile de mistere   

              Deşi în detaliu aceste «culte» sau «religii» se deosebesc, în liniile lor generale desluşim anumite trăsături sau elemente comune. În fiecare caz, întâlnim un cuplu de zeităţi. Rolul fertilităţii revine personajului feminin, în timp ce partenerul bărbătesc (simbol al fecundităţii) este prezentat ca fiu sau amant al acesteia.

          Apariţia ritualurilor fertilităţii a fost explicată în diferite moduri, Explicaţia cea mai plauzibilă se leagă de intensitatea sentimentelor trăite cu ocazia venirii la viaţă a vegetaţiei în ciclul de primăvară şi dispariţia vegetaţiei cu perioada de stagnare a vieţii vegetale din toamnă şi iarnă. Aşa se face că, legat de evenimentul vegetal, avem două ci­cluri de sărbători: un prim ciclu care deplânge dispariţia vegetaţiei şi al doilea, care exprimă bucuria revenirii la viaţă a tuturor formelor de viaţă vegetală.
          Pornind de la această experienţă, sentimentele religioase au fost apoi transpuse pe planul trăirii personale, prin înlocuirea naturii cu o fi­inţă personală atrăgătoare şi iubită. O astfel de relaţie personală a putut da frâu liber manifestărilor de bucurie care însoţeau aceste ritualuri. Pentru a evita abuzurile trupeşti excesive, care erau o consecinţă naturală a ritualurilor de fertilitate şi care se leagă de prostituţia sacră întâlnită în majoritatea religiilor antice din Orientul Apropiat, religiile de mistere introduc elemente ascetice care la acest nivel se concretizau în autoflagelări sau chiar mutilări.
          Aceasta era situaţia acelor ritualuri în prima parte a mileniului întâi î.Hr. Treptat, ritualurile fertilităţii sunt împinse din ce în ce mai mult la periferia vieţii religioase, în multe cazuri ele fiind chiar interzise, ceea ce a făcut ca ele să fie practicate în ascuns. Mai ales în Grecia antică, unde noii invadatori şi-au impus propriul panteon, populaţia băştinaşă a continuat să practice vechile ritualuri în taină, îngrădindu-le cu un «zid al tăcerii».
           La tăcerea şi misterul care înconjurau aceste ritualuri a contribuit probabil şi aspectul sexual pronunţat al acestora. Dovadă în acest sens stă faptul că unele culte (Thesmophoria din Atena sau Bona Dea din Roma) erau interzise bărbaţilor.
          Caracterul de taină al acestor practici de mistere s-a întărit odată cu apariţia unor speranţe eshatologice, a căror împlinire era pusă în seama unor iniţieri supreme. La Eleusis, speranţele eshatologice erau un element public, însă drumul spre realizarea lor era considerat un mister şi era păstrat ca atare.

  Misterele dionisiace   

          Misterele eleusine sunt cele mai bine cunoscute. Ele erau sărbătorite la 

Eleusis, o localitate nu departe de Atena. Originea cultului, aşa cum am arătat, se leagă de credinţele locale de dinainte de venirea elinilor aici.
         Sărbătorirea acestor mistere se făcea în două sau chiar trei cicluri, la câte un an distanţă. Pentru a fi iniţiat în mistere era nevoie de trei ani. În primul an avea loc iniţierea, în al doilea, închinarea sau de­dicarea şi în al treilea, descoperirea deplină sau revelarea misterului. O persoană putea participa doar o singură dată la acest ritual. Participarea nu era obligatorie.
           În sec. al VII-lea î.Hr. Eleusis fu cucerit de către atenieni. Astfel administrarea misterelor de aici va trece în mâna oficialităţilor ateniene, care nu le-au suprimat. Ei au permis tradiţiilor locale să continue, însă şi-au rezervat dreptul de a numi pe Marele Preot.
           Tema mitului care stă la baza acestor mistere se leagă de dragostea maternă a zeiţei Demeter pentru fiica ei, Kore. Kore a fost răpită de Pluto, zeul infernului, şi dusă în infern. Mama îndurerată o caută pretu­tindeni pustiind pământul cu torţa ei aprinsă. După mai multe pribegii, ea ajunge la Eleusis şi, în disperarea ei, cauzează o secetă atât de mare încât zeii îl conving pe Zeus să o redea pe Kore mamei sale. Hermes este trimis în lumea subpământeană. Kore este redată mamei sale. Însă, înainte de a părăsi infernul, Pluto îi dă acesteia o rochie, simbol al căsătoriei, asigurându-se prin aceasta că ea va reveni. Zeus ajunge la un compromis, hotărând ca Kore să petreacă sub pământ o treime din fiecare an. În acest fel, Kore va fi identificată cu Persephona, regina infernului, realizându-se o sinteză între cultul fertilităţii agrare şi preocuparea faţă de viaţa viitoare.
         Ceremonia începea la Atena cu o procesiune a cărei ţintă era Eleusis. Înainte de ceremonie se postea o noapte întreagă. Ajunşi la Eleusis, cei care urmau să fie iniţiaţi intrau într-o cameră întunecoasă unde aveau loc diferite acte rituale menite să-i impresioneze. Se pare că se puneau în scenă şi drame sacre. După participarea la dramele sacre, iniţiaţii beau dintr-o cupă o băutură făcută din făină de ovăz şi apă şi mânuiau o serie de obiecte sacre. Apa conţinută în anumite vase era apoi răsturnată  şi se făceau rugăciuni pentru ploaie. Întoarcerea la Atena se făcea tot în cadrul unei procesiuni publice, cu dansuri şi cântece.
          Templul de la Eleusis a fost distrus de către Alaric Gotul în sec. al IV-lea. d.Hr., prin aceasta misterele de la Eleusis fiind întrerupte pen­tru totdeauna.

          Se crede că zeul Dionysos a îndeplinit în mitologia greacă aceleaşi funcţii pe care zeul Soma le-a avut în mitologia vedică. La început el a fost adorat în Thracia, de unde cultul său s-a răspândit în Boeţia şi apoi în întreaga Grecie. În Grecia, cultul său a fost departe de a fi uniform, variind de la o regiune la alta şi de la o epocă la alta. 

          Una dintre cele mai vechi sărbători legate de numele lui Dionysos a fost Agrionia, observată la început în Beotia. Cu această ocazie, baccantele ardeau un băiat. Jertfe umane mai erau aduse şi în insulele Hios şi Lesbos. Mai târziu, această jertfă a fost înlocuită prin flagelare. În Attica se sărbătorea Dionysia rurală, în decembrie, Lenaca – sărbătoare dedicată storsului vinului. Cu această ocazie, i se oferea zeului vin nou. La sfârşitul lui februarie avea loc Anthesteria, festivalul florilor care ţinea trei zile. Dintre toate sărbătorile, cea mai importantă a fost Dionysia Mare, sau Dionysia urbana, la începutul lui martie.
          Pe lângă ceremoniile obişnuite, adepţii lui Dionysos se angajau în ceremonii orgiace, cu dans, muzică şi vin, care culminau cu devorarea rituală de carne crudă de animal, identificat cu Dionysos. Aceste orgii se petreceau îndeobşte noaptea. Luminile torţelor, dansul, muzica, băutura, oboseala inerentă nedormirii duceau la o stare de exaltare. Adepţii se considerau a fi una cu Dionysos (Bacchus).
           Sălbăticia şi lipsa de cumpătare a riturilor dionisiace a dus în sec. al VI-lea şi al V-lea î.Hr. la critici şi ostilităţi în rândul celor care respectau tradiţiile de armonie şi proporţie ale culturii greceşti. Euripide, în lucrarea sa Bacchae, popularizează misterele dionisiace. Asociate cu Orpheu, aceste mistere primesc un nou conţinut. 
          Misterele orfice. Legenda lui Dionysos ocupă un loc central în orfism, mişcare religioasă influentă care a apărut în prima parte a sec. al V-lea î.Hr. Într-un mod oarecum inexplicabil, Dionysos devine acum centrul unei credinţe ascetice.Mitul orfic este următorul: 
        Dionysos, sub numele de Zagreus, era fiul lui Persephona şi al lui Zeas. Tatăl său dorea ca el să stăpânească lumea, însă a hotărât acest lucru fără aprobarea Titanilor care, supărându-se, îl ucid pe Zagreus şi îl mănâncă. Înfuriat, Zeus trimite fulgerele sale care îi mistuie pe Titani, făcându-i cenuşă. Din această cenuşă sunt creaţi oamenii. Aşa se face că omul este o combinaţie între bine şi rău. Este rău deoarece a fost făcut din cenuşa titanilor şi este bun deoarece în această cenuşă se afla şi trupul lui Zagreus. În cele din urmă însă, Zagreus nu moare, de­oarece Athena a izbutit să-i salveze inima pe care Zeus o înghite şi se va renaşte ca fiu al zeiţei pământului Semele.
           Acest mit va sta la temelia concepţiei că trupul este rău. Ţinta adeptului orfic era să se elibereze din robia trupului prin practici ascetice şi astfel să ajungă la nemurire. Credinţa în reîntrupare este un aspect important al misterului orfic, deşi această credinţă nu joacă un rol deosebit în religia Greciei antice sau în religiile Orientului Apropiat antic. Se pare că reîntruparea era o credinţă obişnuită în Thracia, locul de origine al lui Dionysos. 
           Accentul pus asupra separării dintre trup şi suflet contrasta foarte mult cu concepţia homerică despre viaţa de dincolo de mormânt, unde eroii supravieţuiau într-o lume a umbrelor, tânjind după lumină şi viaţă activă. Pentru adeptul orfic totul se concentra în viaţa de dincolo, viaţa de aici era doar durere şi o continuă purificare de păcate şi rele care făceau parte din condiţia umană.
          Dintre filosofii greci antici care au preluat idei orfice menţionăm pe Pitagora şi Platon. Pitagora (c. 530 î.Hr.) a preluat credinţa în reîntrupare, nevoia de purificare, interdicţiile alimentare. Prin intermediul lui Pitagora, idei orfice vor trece şi în gândirea lui Platon (427-347 î.Hr.), care prezintă argumente în favoarea nemuririi sufletului în dialogul Phaedo. Gândirea metafizică a lui Plato are ca punct central teoria for­melor sau a ideilor, ca arhetipuri veşnice ale lucrurilor sensibile. Această teorie a avut şi un aspect religios şi mistic. În Republica, el critică mitologia homerică, afirmând că aceasta nu poate fi luată ca exem­plu de cei tineri, fiindcă zeii înşişi sunt imorali. Împotriva formelor religioase decăzute Plato propune un tărâm al Formei Binelui, care dă unitate şi valoare formelor inferioare. O astfel de teorie era acceptabilă atât din punct de vedere religios, cât şi intelectual. 
           Platon nu a descris Binele şi Frumuseţea supremă care domnesc în lumea nevăzută a formelor sau ideilor în termeni personalişti. El nu a prezentat o concepţie teistă, care să culmineze în cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu cel Unul. Atunci când, în Timaeus, vorbeşte despre Creator sau demiurg, el nu-l identifică cu Binele suprem.
           Interesant de observat că în Grecia cultele de mistere pierd treptat din popularitate, clasele educate îndreptându-se mai mult spre filosofie. Acest proces s-a înteţit mai ales după cucerirea Greciei de Alexandru Macedon. Cu timpul îşi vor face apariţia aici culte de tip oriental, ca de exemplu Cultul împăratului. Cucerirea Greciei de către romani în sec. al II-lea î.Hr. a însemnat includerea ei într-o lume care se întindea din Britania până la Tigru. Religia greacă şi romană s-au amestecat, filosofia greacă făcându-şi intrarea în Roma nefilosofică. În plus, relaţiile Romei cu lumea elenistă nu au rămas fără efect, căci la Roma îşi vor face apariţia o serie de culte orientale,   pe lângă cultul împăratului.

       Cultul lui Isis şi Osiris 

         

                                  Cultul lui Isis şi Osiris îşi are originea în mitologia Egiptului Antic, Ptolemeii, succesorii greci ai lui Alexandru cel Mare la conducerea Egiptului, au stabilit cultul lui Sarapis, nume derivat din Osorapis, zeu care combina atributele lui Osiris şi ale taurului sacru Apis. Apis s-a transformat în Osiris după moartea sa, câştigând astfel nemurirea divină, care era accesibilă tuturor adoratorilor lui Osiris. Centrul de adorare al lui Osorapis era Memphis, în Egiptul de Jos. Popularitatea acestui cult a crescut în aşa măsură încât în sec. I î.Hr. îl întâlnim la Roma. Ritualul de aici avea în centrul său trei personaje: pe Osiris sau Sarapis, pe Isis şi Horus, fiul lor, însă figura dominantă era cea a zeiţei Isis.
      În cazul acestui cult suntem fericiţi să avem mărturii documentare, furnizate de Lucius Apuleius în cea de a 12-a carte a lucrării sale Metamorfoze. Apuleius descrie în această carte experienţa unui iniţiat în cultul lui Isis. Deşi textul este la persoana a treia, se crede că Apuleius îşi bazează naraţiunea sa pe motive autobiografice.
         Cartea relatează că Lucius, eroul principal, este transformat în mod magic în măgar. După multe aventuri şi suferinţe, el este readus la forma sa de om prin bunăvoinţa zeiţei Isis. Istoria este însă o alegorie a coborârii omului la starea de bestialitate şi senzualitate şi ridicarea lui prin puterea vindecătoare a unei fiinţe divine. În noua sa stare, Lucius devine credincios adept al lui Isis, şi se supune ritualului de iniţiere.
           În timpul iniţierii, Lucius a putut vedea soarele la miezul nopţii, aluzie la elementul solar din mitologia egipteană prezent în ritualul de iniţiere. El s-a apropiat apoi de zeii cei de sus şi de jos şi a fost încoronat pe un tron alături de Isis – simbol al zeificării şi mutării lui de la întuneric la lumină şi de la moarte la o nouă viaţă. Drept recunoştinţă, Lucius vorbeşte despre Isis ca despre mântuitorul omenirii şi rămîne credincios cultului ei. Splendoarea şi fastul ceremonialului, sentimentul de mărire şi reînnoire au dat acestui cult un sens special şi o atracţie deosebită. Mai ales sentimentul de taină al ritualurilor făcea acest cult interesant şi atractiv. Îndeobşte, ceea ce este tainic şi ascuns fascinează şi atrage.

Cultul lui Mithra 

               

       Dintre toate cultele de mistere şi orientale, cel mai răspândit a fost cultul lui Mithra.ți-vă|Activitatea recentă pe site|Raportați un abuz|Printați pagina|Un produs Site-uri Google

       El poate fi întâlnit pe un teritoriu ce se întinde din Persia şi pînă El poate fi întâlnit pe un teritoriu ce se întinde din Persia şi pînă în Britania. Descoperirile arheologice au arătat prezenţa acestui culti pe teritoriul patriei noastre. Mitologia mithraismului se regăseşte în zoroastrismul târziu şi are în centrul ei figura zeului indo-persan Mithra, căruia magii i-au dat atributele zeului solar babilonian Şamaş.  

          Mithra înseamnă adevăr, credincioşie şi legământ. În mitologia indo-persană, Mithra a fost tot o zeitate solară, însă el nu va fi recunoscut în cadrul reformei monoteiste făcute de Zoroastru. El va reapare în zoroastrismul târziu, când această religie se va reîntoarce la un politeism sui generis.
          Despre Mithra s-a spus că era ochiul lui Ahura Mazda şi că era stăpânul lumii. Treptat el ajunge să devină zeitate supremă, înlocuind toate celelalte zeităţi. Angajat în lupta dintre bine şi rău, el este mereu învingător. Pentru a-şi asigura victoria, Mithra sacrifică marele taur, arhetipul regnului animal. Prin acest sacrificiu, întreaga natură devine fertilă (De observat şi aici ideea de bază care stă la temelia riturilor de fertilitate).

        

         O trăsătură specifică a riturilor mithraice este aceea a uciderii rituale a unui taur – taurobolium –, prin care se repetă la nivel ritual actul primordial săvârşit de Mithra. Iniţiatul era botezat cu sângele taurului, participând astfel la proprietăţile dătătoare de viaţă ale acestuia. De observat că acest ritual se aseamănă cu cel al zeiţei Cybeie, zeiţa Mamă din Asia Mică, al cărei cult a fost adus la Roma în sec. al III-lea î.Hr. (Aici acest cult a întâmpinat dificultăţi până în sec. I d.Hr.).

      

        În cadrul ritualului mithraic, cei iniţiaţi participau la o masă cu pâine şi vin, comemorând credinţa că la moartea sa taurul a produs griul şi viţa de vie din coasta sa, ca simbol al rodurilor naturii. Se credea că acest sacrament dădea celor iniţiaţi putere, nemurire şi tărie in lupta împotriva forţelor răului. Totodată el reflecta banchetul divin al lui Mithra după ce a ucis taurul primordial.

          Cât priveşte iniţierea, erau stabilite anumite grade care corespundeau cu nivelul de nemurire atins de cel iniţiat. Această credinţă întă­rea şi stimula pe cei care îmbrăţişau credinţa în Mithra.
          Mithraismul a fost o religie deschisă doar bărbaţilor, de aceea nici nu poate fi considerată o religie universalistă. Mithra, soarele neînvins şi de necucerit, simboliza succesul, curajul şi încrederea în sine a soldatului. Morala cultului mithraic recomanda controlul de sine şi alte virtuţi necesare soldatului. Probabil şi acesta a fost motivul pen­tru care a avut o atracţie atât de mare în rândul soldaţilor. Cultul lui Mithra s-a bucurat şi de oblăduirea împăraţilor de la Roma care, începând cu sec. al II-lea d.Hr. şi-au dat titlul de Invictus.
         Ca toate cultele de mistere, misterele mithraice nu s-au opus religiei oficiale. El avea o tradiţie politeistă, care sublinia obligativitatea adorării lui Mithra, prin care se putea ajunge la nemurire. Alte zeităţi astrale erau recunoscute.
          În prezentarea noastră ne-am rezumat numai la câteva din cultele de mistere, anume acele culte care se întâlnesc în lumea greco-romană. Ele sunt mult mai multe la număr şi se găsesc presărate în întreaga lume elenistică. Să vedem acum ce elemente noi aduc aceste culte de mistere şi care este importanţa lor pentru istoria religiilor.
          În primul rând ele oferă o experienţă personală, individuală, însă fără a fi ruptă de colectivitate. Cu alte cuvinte, cultele de mistere dau sentimentul participării personale şi în comun la viaţa divină.
          În al doilea rând, cultele de mistere nu erau o revelaţie în sensul comunicării unei învăţături despre Dumnezeu, ci în sensul de a deschide ochii şi inima iniţiaţilor, stimulând în ei un sentiment de exaltare, de trăire a unirii cu divinitatea adorată. Acesta era considerat şi mijloc de realizare a nemuririi.
          În al treilea rând, din punct de vedere moral, cultele de mistere accentuau adeseori puritatea personală, fără a avea ca scop schimbarea vieţii sociale decăzute.
           În al patrulea rând, aceste culte nu ofereau o filosofie. În esenţă ele ţinteau să-i facă pe cei iniţiaţi să depăşească barierele naturale, prin participarea la ritualuri sacramentale sau tainice. Trăirea lor era departe de a fi mistică în sensul actual al cuvântului, chiar dacă iniţiaţii se numeau mystae. Fără îndoială, aceste culte au jucat un rol important într-o  perioadă  în  care  zeii   începuseră  să-şi   piardă  semnificaţia şi, mai ales, puterea. În acelaşi timp, ei au atras atenţia oamenilor asupra speranţei vieţii veşnice, speranţa adeseori trecută cu vederea de mitologiile oficiale.
        Credem că sublinierea şi accentul pus asupra speranţei în nemurire, a unei vieţi veşnice, a fost elementul pozitiv pe care aceste culte l-au scos în evidenţă şi care a deschis drumul creştinismului.

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religii-de-mistere