Prima mențiune a lui Orfeu o găsim la poetul Ibikos din Rhegium,în secolul al VI-lea î. Hr.,acesta numindu-l pe Orfeu „strălucitor de faimos”.Pindar îl numește „cântărețul din forminx,tatăl melodioaselor cântece”,iar Eschil spune despre el că este „cel ce farmecă natura întreagă cu farmecele sale”.Și toți sunt de acord că Orfeu era trac.Începând cu secolul al V-lea î. Hr. imaginea lui se îmbogățește,fiind prezentat cântând din liră,înconjurat de păsări,animale sau de credincioși traci.În „Bassarizii”,Eschil,care a relatat drama lui Orfeu,spune despre acesta că în fiece dimineață ar fi urcat până în vârful muntelui Pangaios spre a se închina soarelui,Apollo,fapt ce a stârnit mânia lui Dionysos și a dus la sfâșierea lui Orfeu de către bacantele,menadele,acestuia,trupul fiindu-i împrăștiat,iar capul dus la Lesbos,unde a devenit oracol.
Dar,dincolo de povestiri,sunt învățăturile lui Orfeu.Cu acestea ia naștere un nou tip de cunoaștere,un nou mod de a privi lumea.Adepții orfici înlocuiesc orgia dyonisiacă cu katharsisul orfic.După spusele lor ei au primit învățăturile direct de la Apollo.
Orfeul tracilor luminează și precum steaua a călăuzit magii spre Betleem și Iisus a îndrumat pe apostoli și pe ucenici,el va călăuzi pe cei dornici pe un drum al perfecțiunii,spre Epoca de aur a omenirii.Orfeu devine simbolul unei mișcări inițiatice,dar și populare în același timp,o mișcare prin care se creează o nouă escatologie în societatea antică.
Orfeu a fost și va rămâne marele legislator,reformator și civilizator,marele înțelept al umanității,aducând lumină într-o societate ce la acel moment era devastată de războaie fratricide,patimi,orgii,pe fondul bețiilor,desfătărilor,mâniei și „enthusiasmos”-ului.
Mișcarea orfică a fost inițiată de Orfeu,parcurgând calea de la Dionysos la Apollo,zeul luminii,devenindu-i acestuia din urmă slujitor fidel,dar fiind în același timp și admirator al artelor și multor științe(medicină,botanică,geografie,drept).Orfeu,pe drept,va fi considerat autor al renumitelor poeme sacre ce au dat numele cultului religios ce-i va purta numele,din secolul VI î. Hr.
Acesta ia forma unei adevărate mișcări protestatare,caracterizându-se prin refuzul de a se solidariza și supune ordinii sociale,sistemului politico-religios al Olimpienilor,punând deci la îndoială religia oficială.
Orfismul propovăduia nemurirea și esența divină a sufletului,precum și impuritatea trupului.În cadrul doctrinei orfice se găsește explicația valorii morale a sufletului,în care sălășluiesc atât binele cât și răul.După moarte sufletul putea primi răsplata vieții veșnice sau a suferințelor și pedepselor Hades-ului.
Referințe despre concepția orfică asupra imortalității putem găsi la Platon,în opera sa „Phaidon”,în care el spune că sufletul săvârșește o pedeapsă datorată unui păcat primordial,iar corpul (soma) este închisoarea sa,mormântul său (sema),astfel că existența în trup este considerată ca fiind un tip de moarte.În același timp,moartea trupului echivalează cu eliberarea și începerea adevăratei vieți.Dar viața adevărată este posibilă doar pentru cei a căror viață în trup a fost judecată pozitiv,pe baza meritelor obținute,în timp ce greșelile din timpul vieții fizice (în trup) vor fi pedepsite.
Orfismul impunea o serie de reguli și interdicții.Printre cele mai importante erau acelea că un adept al orfismului trebuia să poarte haine de culoare albă,să nu îmbrace haine de lână și să fie vegetarian.Grecii vor răspândi ideea că Orfeu i-a învățat pe oameni să nu mănânce mort,adică altfel explicat,să nu mai accepte tradiția religioasă a sacrificiului sângeros și să nu mai întrebuințeze carnea ca hrană.Într-o societate în care consumul de carne echivala cu a practica sacrificiul sângeros,refuzul de a mai consuma carne însemna respingerea ritualului celui mai important al religiei oficiale și valorilor acesteia,comunicarea oamenilor cu zeii și renunțarea la lumea în cauză.Empedocle spune că imortalitatea era strâns legată de metempsihoză,fapt ce explică practicile vegetariene ale orficilor.Conform explicației acestuia,sufletul animalului ucis putea fi al unei persoane apropiate.
Refuzând practica religiei oficiale,orficii se puteau întoarce la starea paradisiacă de dinaintea sacrificiului realizat de Prometeu,la Mecone.Este vorba despre sacrificarea unui bou,în scopul de a-i împăca pe zei și pe oameni.Dar,dând oamenilor carnea și măruntaiele boului,iar zeilor oasele și grăsimea,Prometeu l-a înfuriat pe Zeus,ceea ce a dus la pedepsirea oamenilor prin impunerea unui regim carnivor ca omagiu adus zeilor.Astfel s-a ajuns la abandonarea regimului vegetarian din Epoca de aur.Prometeu în acest mod a condamnat oamenii să devină robi ai morții,instituind superioritatea zeilor față de oameni.Traiul lor în comun se sfârși,devenind în timp doar amintire.
Deci,refuzul orficilor de a consuma carne voia să repare acea greșeală,acel păcat,revenind la starea deplină de fericire paradisiacă.
În opoziție cu tradiția lui Hesiod ce dăduse naștere teologiei oficiale grecești,o cosmogonie ce punea la originea a tot Haosul,ce treptat va duce la constituirea unui Cosmos organizat,în care suveranitatea lui Zeus se va dovedi a fi sfârșitul procesului de la neființă la ființă,Orfeu va propune lumii o altă cosmogonie,un tip de teogonie pe care a transpus-o în Imnurile orfice.
Să vedem pe scurt acea cosmogonie a lui Hesiod.Inițial,a fost Cronos,singurul principiu,necreat dar creator.El creează Haosul și Eterul.Eterul acționează asupra materiei haotice prefăcând-o într-un ou îmbrăcat în hainele negre ale Nopții,ou ce simbolizează viața.O imagine a imperfecțiunii reprezentând plenitudinea Ființei,care se va degrada puțin câte puțin până va ajunge la neființă.Din ou ia naștere primul dintre zei,zeul bisexuat Phanes (Luminosul),numit și Eros sau Protogonos (întâiul născut).Phanes,ca principiu al procreației,creează lumea și zeii.Însă Zeus îl înghite pe Phanes,preluându-i astfel și puterea și înțelepciunea,astfel devenind zeu universal.Însă după aceea,împreună cu zeița-mamă Semele,zămislește pe Dionysos-Zagreus,numit și preafericitul stăpân al lumii.Titanii,între timp,instruiți și instigați de Hera,temându-se că nou-născutul îi va lipsi de putere și privilegii,îl vor devora pe Zagreus.Ca urmare,Zeus îi va fulgera și omorî pe titani și-l va readuce la viață pe Zagreus.Din cenușa titanilor se vor naște primii oameni,având o dublă ascendență,moștenire: cea divino-dionisiacă și cea titanică.
Omul se va dovedi astfel rezultatul unui păcat,cel al morții lui Zagreus,condamnat fiind la pătimirea pământească.
Misterele orfice reprezentau moartea,dar și învierea zeului.Omenirea trebuia să ispășească păcatul originar prin ritualuri orfice,ascetism și purificări,învingând răul dinlăuntrul său și eliberându-și sufletul divin din închisoarea trupului titanic.Astfel,sufletul odată eliberat de povara terestră putea merge alături de zei,dobândindu-și nemurirea și dreptul de a trăi în paradisul divin.Sufletul impur,încărcat de fărădelegi și păcate,va fi supus reîncarnărilor.Cei ce vor cunoaște revelația lui Orfeu și vor avea o viață dedicată binelui vor primi viața eternă.Ținând minte și reamintindu-și mereu de originea lor divină,oamenii se vor putea elibera de corpul titanic și de nesfârșitele renașteri.
Mircea Eliade oferă câteva informații referitoare la ritualurile secrete de inițiere în mistere,pe care le descrie ca fiind „sumare și enigmatice”: cel ce urma să fie inițiat depunea un jurământ de păstrare a secretului în privința modului de desfășurare a ceremoniilor,precum și a adevărurilor revelate pe parcursul ritualului de inițiere.După acest jurământ urma relatarea mitului originii cultului,care era interpretat într-un mod nou pentru neofit „ceea ce echivala cu revelarea adevăratului sens al dramei divine”.Înaintea ritualului de inițiere,neofitul trebuia să urmeze o perioadă de post și purificare.
Iar în ziua morții (celei trupești) omul se va îndrepta spre lăcașul unde domnește Hades.Ritualul prevăzut pentru acest moment s-a putut reconsitui datorită unor tăblițe de aur ce au fost găsite în mai multe morminte din secolele V-IV î. Hr.Pe tăblițele de aur,îndoite în mod ritual și puse în gura celui ce murise trupește,erau scrise indicații legate de ceea ce trebuie să facă.Cinci sau șase dintre tăblițe aveau textul incomplet,dar în 1969 la Hipponion-Vibo Valencia a fost descoperită o tăbliță cu conținut escatologic,datând aproximativ din anul 400 î.Hr.,al cărei text era integral.
Textul sacru,scris pe șaisprezece rânduri,are următorul conținut:”Memoriei îi sunt sacre acestea: (pentru mistic) când îi va sosi ceasul.Vei merge în casele bine construite din Hades:este în dreapta o fântână și lângă aceasta un chiparos alb; acolo coboară sufletele morților pentru a se răcori.De această fântână nici să nu te apropii;dar mai înainte vei găsi apă rece ce curge din Lacul Memoriei;stau înaintea ei paznici,și aceștia te vor întreba,cu siguranță,ce cauți în tenebrele lui Hades cel jalnic.Spune:”Sunt Fiul Luminii și al Cerului Înstelat;sunt ars de sete și nu mai pot:dați-mi repede să beau din apa rece ce vine din Lacul Memoriei”.Și aceștia sunt miloși prin voința suveranului Infernului,și-ți vor da să bei (apa) din Lacul Memoriei și după ce vei fi băut vei merge pe Calea Sacră pe care și alți inițiați (mystai) și posedați de Dionysos(bacchoi) merg glorioși”.
Calea Sacră e desigur cea care poartă la veșnica beatitudine,vestita Insulă a Fericiților,unde se află toți eroii,după cum spune o altă tăbliță,cea de la Petelia.Sau duce în Paradis(Eliseu),unde se află și Rhadamanthys.Între Insula Fericiților și Rhadamanthys se face legătura și în a doua odă olimpică a lui Pindar(în care însă acesta numește Calea Sacră,Calea lui Zeus).În textul tăbliței de aur de la Hipponion,Calea Sacră trebuie însă pusă fără dubii în legătură cu sensul ritual din Imnul către Cerere „cel ce nu e inițiat,nu are aceeași soartă în Hades”.
O corespondență importantă există cu anumite pasaje din „Cartea egipteană a morților”.În această carte este descris clar modul în care era pregătit mortul: acestuia i se dădea un „viaticum” scris ce indica calea de urmat pe tărâmul celălalt,dar oferă și un dialog foarte asemănător cu paznicii: „Cine ești?Ce ești?De unde vii dincoace?”, „Sunt unul dintre voi”.În schimb,motivul Lacului Memoriei,în cartea egipteană este prezentat astfel: morții stau în apă și varsă puțină apă cu mâna.Motivul lacului a fost comparat și cu tradiția pitagoreică.Pe de o parte se vorbește de gimnastica mentală pe care pitagoreicii o făceau dimineața sau chiar și seara,pe de altă parte de graba de a trezi o amintire din existențele trecute,pe care le-ar fi reușit Pitagora și Empedocle.
Orfeu și doctrina sa despre nemurirea sufletului au avut o mare înrâurire asupra societății,influențând pitagorismul,pe Platon și Pindar,iar mai apoi pe neoplatonicieni,prefigurând și pregătind calea pentru creștinism.
Creștinismul,în mod similar orfismului,pleacă de la ideea ispășirii păcatului originar de către om,dar prezintă în același timp ideea mântuirii,credința în înviere și triumful asupra morții,lumina revelației fiind cea care va transforma ființa umană,dând posibilitatea unei vieți fericite prin unirea veșnică cu Dumnezeu în împărăția cerurilor pentru cei drepți,adică inițiații din orfism,semănând în inimile oamenilor dorința binelui și iubirii,în timp ce chinul îi va aștepta pe cei răi.
Arta creștină a acordat un loc aparte figurii lui Orfeu,fapt dovedit de mulțimea frescelor în care acesta este înfățișat cu pileusul pe cap(deși unii insistă să-i spună bonetă frigiană),cu tunica strânsă la mijloc și mantia largă,cântând la țiteră,cântecul său vrăjind și îmblânzind animalele ce-l înconjoară,ori Orfeu înfățișat în mijlocul turmei de oi.Figura sa nu de puține ori apare și pe sarcofage,demonstrând popularitatea și venerația de care s-a bucurat în rândul primilor creștini.Picturile unice,uimitoare prin frumusețea lor,înfățișând pe Orfeu crucificat,picturi aflate în catacombele creștine, nu fac altceva decât să confirme pentru totdeauna ideea de dăruire măreței opere de civilizare a lumii și idealului umanist,va simboliza destinul nemuritor al sufletului,acela al ritmului etern al naturii-trecerea de la unu la multiplu și reîntoarcerea la unu.
Cu siguranță vedem că există și multe asemănări cu zamolxianismul,iar aceste asemănări dintre aceste doctrine nu fac decât să explice de ce creștinismul a prins atât de ușor la străbunii noștri,fără a crea prea multe convulsii,precum s-a întâmplat în alte părți.
MARI M.
https://istoriacumari.wordpress.com/tag/mistere-orfice/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu