RELIGIILE LUMII

 

                                         Religia sciţilor

                                 https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-sciilor

 Introducere

      Sciţii au venit în regiunea nord-pontică înlocuindu-i pe cymmerieni. Ei s-au organizat în patru mari triburi: sciţii nomazi, sciţii regali, sciţii agricultori şi sciţii plugari. Se pare că sciţii adevăraţi erau sciţii nomazi, ceilalţi fiind triburi locale asimilate în civilizaţia scitică.
      Sciţii nomazi şi cei regali îşi amenajau căruţele astfel încât acestea să poată oferi adăpost confortabil femeilor şi copiilor, în timp ce bărbaţii se deplasau călare. Din această cauză şi religia sciţilor este caracteristică populaţiilor nomade, fără temple şi  probabil fără o organizare sacerdotală asemănătoare celei existente la populaţiile sedentare. Totuşi, existenţa unei minuţioase preocupări pentru cultul morţilor, în special pentru persoanele de vază sau căpetenii, lasă să se înţeleagă, peste veacuri, sinceritatea şi profunzimea sentimentului religios al sciţilor. Astfel, inspirându-se din propria lor religiozitate, sciţii au dat la iveală opere de artă de o rară măiestrie artistică.

Izvoare

      Principalul izvor pentru cunoaşterea religiei sciţilor nord-pontici îl constituie informaţiile istorice furnizate de Herodot. Aceste informaţii sunt adunate în special în Istorii, cartea a IV-a. Apoi, o mulţime de date privitoare la religia sciţilor s-au adunat prin cercetările arheologice, continuate încă şi în vremea noastră. Inventarul funerar din mormintele sciţilor regali a oferit ample posibilităţi pentru înţelegerea fenomenului religios scitic. În fine, lucrarea lui Anacharsis, «Obiceiuri scitice».

Divinităţile

      Herodot a încercat să creioneze divinităţile scitice după modelele greceşti pe care le ştia el. Privind deci astfel asupra panteonului scit, el a afirmat următoarele: «Cu despre datinile lor (ale sciţilor, n.n.), iată care sunt: ei cinstesc numai pe următorii zei: pe Histia, apoi pe Zeus şi Gaia, ţinând-o pe Gaia drept soţia lui Zeus; după aceştia, pe Apollo şi Afrodita cerească, pe Heracles şi pe Ares. Acestor zei li se închină toţi sciţii, iar cei care sunt numiţi sciţi regali aduc jertfe şi lui Poseidon. În limba scită, Histia se numeşte Taviti, iar Zeus, pe drept cuvânt după părerea noastră, «Papaios», Pământul – Api, Apollo – Goitosyros, Afrodita Cerească – Argimpasa, Poseidon – Thagimasadas» (Herodot, Istorii, IV, LIX).
      Altfel spus, divinităţile adorate de sciţi erau: Tabiti, patroana sau zeiţa focului şi a vetrei, «Papaios» -  zeul protector, Api –  Pămîntul roditor, Goitosyros – Soarele ca izvor de bogăţie, Argimpasa –  Luna ocrotitoare, Thagimasadas sau Tamimasadas – zeul mării. Zeul numit de Herodot - Ares era adorat în chipul unui pumnal încovoiat sau sa­bie scurtă.
      Divinităţile scitice reflectă înţelegerea de către sciţi a raportului dintre om şi firea înconjurătoare personificată în chip mitologic dar şi a raporturilor dintre persoane. Tabiti – Mare zeiţă – ocrotea vetrele, căminul, dar şi investea cu putere pe conducătorii triburilor, aşa cum rezultă din arta scită, îndeosebi dintr-un tapet descoperit în mormântul de la Pazirik. Tot Tabiti era garantul jurămintelor şi pedepsea cu boli groaznice pe cei ce comiteau sperjuri

Sanctuarele

      Sciţii nu au clădit temple. Fiind un popor de nomazi, templele ar fi, trebuit construite – cel mult – din lemn. Dar Herodot ne încredinţează că «în ţara sciţilor lipsa lemnului este cumplită». Numai zeului războiului i se înălţa un altar din vreascuri. Iată cum ni-l descrie tot Herodot: «În fiecare ţinut, lângă scaunul dregătorilor, i-au ridicat lui Ares câte un sanctuar în acest fel: snopi de vreascuri sunt strânşi laolaltă într-un morman cam de trei stadii în lung şi în lat, dar mai puţin în înălţime. Partea de deasupra alcătuieşte un fel de podiş în patru muchii; trei din părţile lui sunt ca o râpă dreaptă, se poate urca numai pe o singură parte. În fiecare an sciţii mai grămădesc peste movilă încă o sută cincizeci de căruţe cu crengi, căci se surpă mereu din pricina ploilor. În vârful acestei grămezi, în fiecare despărţământ al ţării se înfige un vechi pumnal de fier, care îl închipuie pe Ares» (Istorii, IV, LXII). 
       În rest, se pare că vatra era loc sfânt, sanctuarul permanent.

               Sacerdoţiul

      Nu avem ştiri sigure despre existenţa unui sacerdoţiu scitic, deşi existenţa jertfelor ar presupune şi o categorie specială de jertfitori. Se pare că fiecare şef războinic îndeplinea ritualul jertfelor umane sau animaliere, la locul său. Este iarăşi posibil ca fiecare grup scitic să-şi fi avut propriul şef religios şi, în consecinţă, câte un jertfitor sau «sacerdot». Se pare că au existat «mari preoţi» la sciţi, aceştia fiind una şi aceeaşi persoană cu şeful militar sau – la sciţii «regali» - regele. Din mărturiile arheologice desprindem că şeful militar şi religios al sciţilor se supunea unui ritual de învestitură, în care Marea Zeiţă, Tabiti, îi acorda însemnele puterii. Există unele indicii că regina sau soţia şefu­lui militar putea îndeplini atribuţii sacerdotale pe lângă Marea Zeiţă. De pildă, la Marea Blisniţa s-a descoperit corpul unei regine, înveşmântat ca preoteasă a zeiţei Demetra.
      În general, se pare că în prima fază a aşezării sciţilor pe pământul nord-pontic femeile, n-ar fi avut atribuţii sacerdotale propriu-zise. Mai târziu, din pricina demnităţii, s-a putut ajunge la o formă de sacerdoţiu feminin, mai cu seamă acolo unde influenţa greacă nu a rămas fără efect.
      Bărbaţii primeau sacerdoţiul prin alegere. Preoţii propriu-zişi purtau veşminte ornamentate, aveau barbă lungă, iar trupul şi-l încingeau cu un brâu. În faţă, la brâu, purtau un fel de cupă, ca semn al slujirii preoţeşti. Nu este exclus ca preoţii sciţi, să fi avut «printre obiectele sfinte şi câte o oglindă, pentru alungarea duhurilor rele sau pentru divinaţie. Se pare că ei trebuiau să însoţească unele rituri cu sunete muzicale. De aceea ei sunt reprezentaţi şi cu instrumente muzicale. Dar mai ales ei trebuiau să aibă grijă de «altarul mobil», de cazanele rituale, în care se fierbea carnea animalelor de jertfă.      

Jertfele

      De la Herodot cunoaştem că sciţii aveau un singur mod de a jertfi. Materia de jertfă o constituiau animalele de sacrificiu. Preotul jertfitor, aşezat în spatele animalului de jertfă imobilizat, trăgea cu putere de o funie care prindea picioarele de dinainte ale animalului şi îl trântea la pământ aproape de jertfelnic. În clipa în care animalul cădea, preotul pronunţa cu glas tare numele zeului, invocându-l spre a primi jertfa ce urma să i se aducă. îndată după aceasta, jertfitorul arunca un laţ în jurul gâtului animalului de jertfă şi, vârând un băţ în laţ, răsucea până su­gruma victima, îndată după sugrumare, animalul era jupuit de piele şi pregătit pentru a fi fiert, fără oase, într-un cazan sub care ardeau înseşi oasele victimei. O parte din carnea fiartă era scoasă şi aruncată, în chip ritual, în faţa zeului; mai precis, jertfitorul o arunca la o oarecare distanţă înaintea sa, oferind-o divinităţii. Cealaltă carne era consumată de participanţii la ritual. Cel mai important dintre animalele de jertfă era calul, dar se jertfeau şi alte specii de animale.
       Nu se exclude existenţa unor jertfe particulare sau aducerea de ofrande în cinstea divinităţilor, mai ales pentru fertilitatea pământului. 
       Un tip special de jertfă îl constituia sacrificiul prizonierilor în onoa­rea zeului războiului. în timp de pace, numărul victimelor aduse aces­tui zeu era mai mare decât al jertfelor obişnuite faţă de ceilalţi zei. Dar jertfele omeneşti erau deosebite de cela animaliere. Astfel, prizonierii sau prinşii de război erau număraţi şi, dintre ei, se alegea câte unul la o sută, probabil dintre cei mai viteji, mai voinici sau de neam mai nobil. La locul jertfei se aducea vin pentru libaţii, din care se turna pe capul celor ce urmau să fie sacrificaţi. Apoi victimele erau înjunghiate deasupra unui vas, astfel ca sângele să fie adunat acolo. Vasul cu sânge era urcat pe altarul de crengi, în vârful căruia se afla înfipt pumnalul. Jertfitorul turna sângele peste simbolul zeului. În acest timp victimelor li se tăia umărul drept, cu mână cu tot. Umărul era aruncat în văzduh. Cu acest act de mutilare se încheia ritualul jertfei omeneşti.
       Se pare că sub influenţa unor popoare mai puţin războinice, cruzimea obiceiurilor sciţilor s-a atenuat şi că jertfele funerare cu timpul nu au mai cuprins sacrificii umane. Este posibil ca pe vremea lui Alexandru cel Mare sciţii să fi ajuns la o conştiinţă morală mai înaltă şi la un grad înaintat de civilizaţie, din moment ce însuşi Alexandru ceruse mâna unei prinţese scitice. Totuşi rămâne ca un fapt extraordinar în viaţa sciţilor că ei apărau pământul lor cu multă străşnicie, astfel încât nici un duşman să nu poată pătrunde până la mormintele strămoşilor lor şi să le jefuiască sau să le profaneze.

Divinaţia sau ghicitul

        Ca la toate popoarele fără scriere şi fără o cultură a scrisului, şi la sciţi a existat o puternică tradiţie divinatorie. Sciţii aveau o mare în­credere în aşa numiţii enarei, bărbaţi cu trăsături deosebite de restul populaţiei: spini, cu vestimentaţie specifică şi socotiţi mai mult în rândul femeilor decât al bărbaţilor. Aceştia, fiind pedepsiţi pe totdeauna pentru un păcat săvârşit de strămoşul lor faţă de Marea Zeiţă, aveau, în schimb, darul de a cunoaşte viitorul cu ajutorul unor mănunchiuri de beţişoare de salcie. Pe acestea le aruncau pe pământ şi, din modul în care se aşezau ele, făceau analize şi trăgeau concluzii cu privire la viitorul imediat şi mai apropiat al persoanelor care le solicitau serviciul, în acelaşi scop divinatoriu, enareii puteau folosi şi coaja de tei, pe care – după cum ne spune Herodot – ghicitorul o despica în trei şi dădea diverse răspunsuri răsucind-o pe degete. În cazul când regele scit era cuprins de boală, îndată erau chemaţi enaieii şi puşi să descopere pe cel vinovat de sperjur faţă de divinităţi, deoarece se credea că Tabiti pedepsea cu boală pe rege dacă vreun supus al lui jura strâmb pe vetrele regale. Dacă enareii chemaţi nu ghiceau corect, se continua boala regelui. Atunci se chemau alţi enarei, să ghicească mai bine cauza supărării divine şi, deci, cauza bolii. Ghicitorii care n-au putut da de adevăr erau socotiţi mincinoşi. Pedeapsa pentru o atare minciună se acorda în felul următor: enareul era urcat într-un car plin de crengi, la care erau înjugaţi boi. Se dădea foc carului şi condamnatul pierea în flăcări. Pedeapsa putea fi aplicată întregului neam al ghicitorului fals.

Cultul morţilor. Credinţa în nemurirea sufletului

        Cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită după moarte erau vitejii, eroii, apoi cei care nu şi-au călcat niciodată jurămintele sacre şi nu au comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor veşnice, erau daţi pradă duhurilor rele, care se luptau cu cruzime între ele. Puterea răului chinuia pe cei necinstiţi. Ea era simbolizată prin animale feroce şi hidoase şi se manifesta încă de la primele semne ale morţii şi până când sufletul ajungea la Tabiti. Pe calea îndelungată către divinitatea judecătoare, morţii aveau nevoie de obiecte magice, care să-i apere de duhurile rele: săgeţi, oglinzi şi hrană.
        Riturile funerare ale sciţilor erau de două feluri: unul particular, obişnuit, şi altul public. După cel de-al doilea rit se înmormântau numai căpeteniile scite, cu un fast deosebit. 
        În mod obişnuit, scitul mort era aşezat în car şi purtat de rudele apropiate pe la prieteni. Aceştia primeau alaiul, îl ospătau şi dăruiau şi mortului bucate pentru drumul veşnic. Se pare că abia în a patruzecia zi mortul era înhumat şi deasupra lui se ridica un tumul. Era posibil însă ca în alte cazuri mortul să fie înhumat mult mai curând. Lângă rămăşiţele pământeşti se puneau în mormânt unelte casnice, necesare lucrului în viaţa viitoare. Dacă mortul era femeie, se puneau în mormânt scule, cuţite de fier, râşniţe de mână, dacă era bărbat, se puneau săgeţi de bronz sau de fier, uneori 200 - 400 bucăţi. Calul, prietenul nedespărţit al scitului, era sacrificat pentru a-şi urma stăpânul în lumea de dincolo. Către sfârşitul mileniului I î.Hr. se punea în mormânt doar zăbala, simbolizând înhumarea calului alături de stăpân.
         Căpeteniile: regi, principi sau alte feluri de conducători ai poporului se bucurau de mai multă cinste, cum ne încredinţează   Herodot: «După ce-au făcut ocol, purtând pe defunct pe la toate neamurile, ajung pe meleagurile gerrhienilor, care, dintre neamurile stăpânite de sciţi, sunt cei mai depărtaţi şi unde se află locul mormintelor. Apoi, după ce aşează mortul într-un foarte mare mormânt, pe un pat de verdeaţă, înfig suliţe de-o parte şi de alta o mortului, apoi sprijină de ele nişte bârne de lemn şi la urmă le acoperă cu rogojini, iar – pe lângă distinsul defunct astfel izolat – în locul rămas liber în mormânt îngroapă, după sugrumare, pe una din ţiitoarele regelui, pe paharnic, pe bucătar,   pe grăjdar, o slugă, un crainic, cai şi din toate celelalte lucruri ce-i mai bun, precum şi cupe de aur» (Herodot, Istorii, IV, 71). Deasupra mormântului se ridica o movilă înaltă. Peste un an de zile avea loc o ceremonie stranie şi crudă, la care se sacrificau oameni şi cai, care erau plasaţi unul lângă altul – cal şi călăreţ – într-un cerc al groazei şi erau aco­periţi cu pământ după ce înconjurau iniţial mormântul. După înmormântare, cei vii se purificau cu o alifie specială şi cu o baie de aburi produşi prin arderea seminţelor de cânepă pe nişte pietre încinse în foc şi aşezate sub un cort special amenajat.