Religia Mesopotamiei

 

                               Religia Mesopotamiei

Preliminarii 

       Abordarea fenomenului religios din Mesopotamia antică este o sarcină extrem de gingaşă şi dificilă datorită faptului că izvoarele arheologice şi literare, deşi în mod paradoxal abundente, re­fuză să ne permită înţelegerea reală a esenţei credinţelor religioase din acest ţinut. Dificultăţile inerente studierii acestui capitol din istoria religiilor se datorează apoi structurii compozite a fenomenelor religioase din Mesopotamia. În mod cu totul special, religia acestui teritoriu este departe de a fi unitară, căci în realitate ea este expresia credinţelor religioase împărtăşite de popoare şi grupuri de popoare diferite: sumerienii şi akkadienii, pe de o parte, şi babilonienii şi asirienii pe de altă parte.
         Cu toate acestea, putem reţine câteva trăsături generale ale reli­giei Mesopotamiei antice, şi anume :
            a) O primă nuanţă, care însă nu este specifică doar religiei din Mesopotamia, are în vedere credinţa politeistă. Există o mulţime de zei, lista compusă de A. Deimel are 3.300 de nume. Zeităţile erau dispuse în panteon după tiparul prezent la curtea regală. Fiecare cetate avea zeul tutelar şi o mulţime de zei secundari. Zeul tutelar al unei cetăţi depindea de ascendenţa politică a celor care conduceau cetatea. De-a lungul anilor, o serie de zeităţi străine şi-au găsit locul în panteonul mesopotamian. O parte din zeităţi erau personificări ale unor constelaţii sau ale unor aştri. 
           b) Trăsăturile astrale şi cosmice sunt deosebit de puternice. Soarele, luna şi planetele sunt adorate ca reprezentanţi ai sferei divine. Ei sunt zei mari, stăpâni peste armonia cosmică. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ este scris dinainte «pe firmament» prin mişcarea aştrilor. 
           c) Mai ales în perioada sumeriană descifram credinţe de natură chtoniană şi vegetală. Treptat aceste elemente vor rămâne în umbră, deşi o parte din ele vor trece în cultul lui Marduk. 
          d) Deosebit de elocventă pentru religia mesopotamiană este tendinţa  antropomorfică accentuată. Zeii sunt reprezentaţi cu chip uman. Singura deosebire dintre zei şi oameni consta în aceea că zeii erau nemuritori. Dintre oameni numai două persoane au devenit nemuritoare, şi anume Utnapiştim, eroul potopului, şi soţia sa.
            e)  Strâns legată de această trăsătură antropomorfică se află o literatură mitologică foarte bogată, care descrie natura, funcţia, îndatoririle zeilor etc.
           f)  Nu se întâlnesc concepţii eshatologice. Chiar şi în cazul lui Ghilgameş, căutătorul nemuririi, evenimentul eshatologic nu este dus la îndeplinire, soarta omului rămânând aceea a unei fiinţe supuse morţii şi destinului implacabil al unei vieţi sumbre duse în infern.
           g)  O altă trăsătură specifică psihologiei religioase se concretizează în credinţa în demoni, în faţa cărora omul este cu desăvârşire neputincios. Chiar şi cel care ducea o viaţă neprihănită, fără a supăra vreun zeu, putea deveni obiectul intrigilor celui rău. îndeobşte însă omul ajungea în robia demonilor prin păcat, deoarece atunci când păcătuia, omul era părăsit de zeul său ocrotitor, dând astfel ocazia demonilor să pună stăpânire pe el.

 Schiţă istorică 

        Originile culturii şi civilizaţiei Mesopotamiei se leagă de numele a două popoare diferite: sumerienii –  nesemiţi   şi akkadienii – semiţi. Nu se ştie precis când sumerienii s-au stabilit în Mesopotamia, probabil în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Ei au adus cu ei o civilizaţie urbană superioară şi o cultură bine închegată. Istoria lor este plină de rivalităţi între cetăţile-state. Singurul stat care a ajuns la o oarecare supremaţie a fost Umma, în timpul regelui Lugalzaggisi. Acesta va fi cucerit de o dinastie semită la anul 2350 î.Hr. Aceşti semiţi care s-au stabilit în partea de nord a Mesopotamiei se numeau akkadieni.
         Fondatorul dinastiei akkadiene a fost Sargon, care şi-a întins regatul până în Asia Mică. Acest regat va cădea sub loviturile hoardelor sălbatice ale guţilor.
        Slăbirea Akkadului dă ocazia unei scurte reveniri la putere a Sumerului. Această revenire va fi de mică durată, deoarece din nord va veni un alt val de popoare semitice, amoriţii, care vor transforma regatul în ruine. Prima dinastie din Babilon va fi amorită (1830 – 1530 î.Hr.).
        Cel mai important rege al acestei dinastii a fost Hammurabi. El a trăit în jurul anului 1700 î.Hr. şi a extins graniţele imperiului, înlocuind vechile zeităţi sumeriene cu altele babiloniene. De la Harmmurabi ne-a rămas un vestit cod de legi.
         Prima dinastie babiloniană cade în 1530 î.Hr. Acum îşi fac apariţia în Asia Mică hittiţii. După retragerea acestora, vin cassiţii. Ei vor deţine puterea până la anul 1100 î.Hr., cedînd locul asirienilor. Sub conducerea lui Tiglath-pilasar I, imperiul asirian se va întinde până la Marea Neagră, Marea Mediterană şi peste Babilon. Arameii vor reduce graniţele imperiului timp de un secol şi jumătate, după care Tiglath-pilasar III (745 - 727 î.Hr.) îl ridică din nou pe culmile gloriei. Sargon II izbuteşte să cucerească şi Egiptul. Ultimul reprezentant al acestui mare imperiu a fost Assurbanipal (668—626 î.Hr.). El va fi învins de către mezi, care vor distruge capitala imperiului, Ninive, la 612 î.Hr.
         Babilonienii au folosit ocazia dată de declinul asirienilor pentru a-şi întemeia propriul regat. Nabopolassar fondează în Babilon dinastia chaldeană (625—538 î.Hr.). Fiul acestuia, Nabucodonosor (Nebuchad-nezzar), extinde imperiul până la graniţa cu Egiptul, cucereşte şi distruge Ierusalimul la 586, capitala regatului Iuda. Strălucirea Babilonului va apune sub loviturile împăratului Cirus al perşilor, care îl va cuceri la 539 î.Hr., punând capăt pentru totdeauna acestui imperiu. Mesopotamia va deveni doar un element periferic în confruntările altor popoare.
         Religia Mesopotamiei antice se prezintă în două etape succesive, sumero-akkadiană şi asiro-babiloniană, corespunzătoare unor mari etape din istoria ei. Prima etapă se leagă de venirea sumerienilor în bazinul Tigrului şi Eufratului, care a dat naştere unei civilizaţii înfloritoare în partea de sud a Mesopotamiei. Venirea akkadienlor în contact cu sumerienii a dus la un prim sincretism cultural şi religios, căci întâlnirea celor două popoare a reprezentat întâlnirea a două spiritualităţi diferite: una nesemită, a sumerienilor, şi alta semită, a akkadienilor. Cultura sumeriană predomină în această perioadă. Limba sumeriană va fi cea oficială, ea  rămânând de altfel limba textelor religioase timp îndelungat.
          Cea de a doua etapă începe odată cu înflorirea Babilonului şi durează până la distrugerea definitivă a acestei cetăţi de către perşi. Pentru istoria religiilor această perioadă este deosebit de importantă, întrucât ea ilustrează un fenomen însemnat pentru viaţa religioasă din acea vreme, şi anume dependenţa zeilor de ascensiunea şi decăderea unor dinastii. Odată cu ridicarea Babilonului la rang de capitală, zeul acestei cetăţi, Marduk, ajunge să deţină autoritatea supremă în panteonul mesopotamian.

 Izvoare  

           Până la mijlocul secolului al 19-lea, religia mesopotamiană era cunoscută din informaţiile sărace care ne-au parvenit prin scrierile lui Berossus, un preot la templul lui Baal din Babilon (175 î.Hr.), sau din unele aluzii existente în Sfânta Scriptură şi în operele unor scriitori greci.
           Începând cu anul 1842, în urma săpăturilor arheologice de la Ninive, Assur, Babilon, Nippur, Lagaş, Kiş etc, a fost adusă la lumină o uriaşă colecţie de texte, scrise pe tăbliţe de lut, cu caractere cuneiforme, datând din epoci diferite, adică din mileniul al 4-lea î.Hr. şi până în ultimul secol î.Hr. O parte din aceste texte, aproximativ 20.000 de tăbliţe de lut, formează biblioteca regelui Assurbanipal, acum în păstrare la British Museum din Londra. Zeci de mii de inscripţii şi tăbliţe se află răspândite în prezent prin diferite muzee din Europa şi America şi multe altele aşteaptă sub nisipurile aride spre a fi descoperite.
           Există mai multe genuri de literatură religioasă, cuprinse în corpul de texte deja descoperit, şi anume : 
              - Mituri. Un număr foarte mare de tăbliţe cuprind o serie de mituri care, deşi au avut legături directe cu ritualul, ne dau şi o imagine destul de clară despre modul în care zeităţile erau concepute în Mesopotamia. Totodată, unele mituri prezintă concepţia mesopotamiană despre creaţie, cum ar fi de exemplu Epicul creaţiei, «Enuma eliş», recitat cu ocazia Anului Nou, apoi Epopeea lui Ghilgameş. Această epopee mai cuprinde şi versiunea babiloniană a potopului, care se aseamănă în multe privinţe cu cea vechi testamentară. Mai avem apoi mitul lui Adapa, Etana şi Vulturul, Coborârea lui Iştar în Infern etc. 
              - Liturghii. Acestea sunt texte ce cuprind rugăciuni, imnuri şi cântări folosite de preoţi cu ocazia sărbătorilor din timpul anului religios. Din­tre acestea cel mai important text liturgic este «Liturghia de Anul Nou», prezentând ordinea cultului în cele 11 zile cât durează sărbătoarea.
              - Texte rituale. Acestea dau detalii despre modul în care preoţii tre­buiau să oficieze slujbele religioase în diferite ocazii: consacrarea de temple, consacrarea tobei sacre, ritualul cu ocazia unei eclipse etc.
              - Incantaţii şi vrăji. Cele mai importante colecţii de acest, gen sunt Maqlu şi Shurpu. Ele sunt menite să protejeze împotriva demonilor şi a vrăjitorilor.
             - Texte pentru ghicit. Una din ocupaţiile de bază ale preoţilor meso­potamieni era de a interpreta anumite semne din natură. Există un mare număr de texte care se ocupă cu această problemă. 
             - Texte astrologice. Astrologia a fost o preocupare majoră în lumea mesopotamiana. Observarea aştrilor şi a corpurilor cereşti a jucat un rol important în credinţa şi practica religioasă. Mesopotamienii cre­deau că soarta indivizilor şi chiar a popoarelor era influenţată de miş­carea aştrilor. De aceea o mare parte din literatura descoperită se ocupă cu această problemă. 
       Importante pentru înţelegerea vieţii religioase şi a structurii sociale mesopotamiene sunt şi textele juridice. Întâlnim în Mesopotamia o per­manentă preocupare faţă de codificarea normelor de conduită. S-au păs­trat următoarele coduri: Codul lui Urnammu din Ur şi al lui Lipiteştar din Isin – scrise în sumeriană; al regelui Naduşa din Eşnunna (în prezent Tell-Asmar), scris în akkadiană. Cel mai important este însă Co­dul lui Hammurabi.

 Religia sumero-akkadiană 

          Prima etapă a religiei mesopotamiene pare să se concentreze asupra adorării unor zeităţi legate de fertilitate şi fecunditate. Sesizăm totodată la acest nivel şi un oarecare indeterminism în ceea ce priveşte modul de a prezenta şi concepe zeităţile. Câteodată, aceeaşi zeitate are mai multe funcţii, acestea depinzând de locul unde era adorată. Printre aceste zeităţi un loc de frunte îl ocupă «zeiţa Mamă». O reprezentare a acestei zeiţe, datând din anul 4.000 î.Hr. a fost descoperită la Jarmo. Paralel cu «zeiţa Mamă» a existat şi un «Mare zeu al fertilităţii» - Abu. O statuie a acestui zeu a fost descoperită la Tell-Asmar, lângă Bagdad. Abu este tatăl vegetaţiei. Numele de Abu este întâlnit şi ca epitet atribuit lui Tammuz-Dummuzi şi Ninurta. Toate aceste zeităţi sunt legate de ciclul anual al vegetaţiei.
          Printre cele mai vechi zeităţi sumeriene mai amintim pe Mirsu, zeul irigaţiei, Sumuquan, zeul animalelor, şi pe Mush, Şarpele.
          Tăbliţele sumeriene descoperite la Jemdet-Nasr îi menţionează pe Anu, Enlil şi Enki – zei care formează una din triadele religiei mesopo­tamiene, şi pe Babbar – cel strălucitor, numit Utu sau «lumina zilei». El nu este soarele de amiază care usucă vegetaţia, ci cel care încălzeşte pământul şi ajută vegetaţiei să crească.

      Templele sumeriene, numite E. GAL, nu au un plan uniform. Cele mai vechi au forma unei săli cu bănci speciale pe care erau puse ofran­dele aduse zeilor. Fiecare templu era însoţit de un turn în trepte – ziggurat, care ducea la o cameră superioară unde se afla zeul. Templele sunt cunoscute ca «lăcaşuri ale zeilor», fiecare din ele având un zeu tutelar.
          Cultul era format din rugăciuni, imnuri, plângeri sau lamentări. Rugăciunile erau rostite fie în comun, fie în particular. Magia şi ghicitul făceau parte integrantă din cult.
          Pe lângă cultul zilnic mai exista cel ocazionat de diferite sărbători anuale. Cea mai importantă sărbătoare era cea a Anului Nou, când Sumerul sărbătorea moartea şi învierea zeilor, întâlnirea şi împreuna­rea Marelui zeu cu Zeiţa Mamă. Această sărbătoare a căsătoriei sacre – Hieros gamos –  constituia punctul central al vieţii cultice.
           Cultul funerar. Morţii se înhumau, iar alături de ei se puneau provizii pentru viaţa de dincolo. Aceasta era o viaţă sumbră, dusa în întuneric, praf, mucegai şi noroi. Cel mai mare necaz pentru un om era lipsa de provizii, care erau aduse de cei în viaţă. De aici şi accentul pus pe necesitatea naşterii de copii a căror îndatorire era de a aproviziona pe cei defuncţi cu cele necesare în viaţa de dincolo de mormânt.

 Religia asiro-babiloniană 

             Religia asiro-babiloniană s-a grefat pe vechile tradiţii sumero-akkadiene în aşa măsură, încât este greu să spunem care sunt elementele specifice acestei etape. În plus, continuitatea milenară a dus la păstrarea unui număr extrem de mare de zeităţi. Lista întocmită de Talqvist în 1938 cuprinde peste 240 de pagini cu nume şi epitete ale zeilor (Akkadische Götterepitheta). Liste de zei au fost întocmite încă din timpul primelor dinastii sumeriene, cu mult înainte de apariţia primei dinastii babiloniene. Cea mai importantă a fost cea de la Erech din mileniul al III-lea î.Hr., fiind păstrată cu mici schimbări şi în tradiţiile ulterioare.
              În fruntea tuturor zeilor se afla triada  Anu, Enlil sau Ellil şi Enki.
        Anu înseamnă în sumeriană «cer». Nu au fost descoperite repre­zentări umane ale acestui zeu, ci numai simbolice şi acestea pe câteva pietre de hotar. Simbolul lui Anu era altarul sacru, pe care se afla un coif cu două coarne. Cifra sacră a acestui zeu era 60, iar locuinţa în regiunea cerească ecuatorială. Anu a fost adorat în centre ca: Der, Ur, Erech, Nippur, Lagash şi Sippar. 
        Enlil era cea de a doua persoană a acestei triade. În sumeriană înseamnă «vânt» sau «zeul furtunii». A fost adorat în special la Nippur. Ca şi Anu, a fost adoptat de semiţii care s-au aşezat în Mesopotamia. Una din sarcinile sale era să păzească «tabelele destinului», ceea ce îi dădea putere asupra «destinelor» întregii firi. «A fixa destinul» în gândirea mesopotamiană însemna a fixa situaţia cuiva în ordinea creata. Numărul sacru era 50. Lăcaşul din cer se afla în partea de nord a «căii lui Anu», adică stelele plasate la 12 grade la nord de ecuator. 
             Cel mai interesant personaj al acestei triade a fost Enki sau Ea, după cum îl găsim în textele de mai târziu. Anu a fost Zeu al cerului, Enlil, Zeul pămîntului, iar Enki, Zeul apelor. Lăcaşul său era în apsu, adică în abisul apelor. Spre deosebire de Anu şi Enlil, zeităţi ostile oamenilor, Enki/Ea este deosebit de favorabil, ba, mai mult, îl găsim în câteva mituri ca luând parte la crearea omului. Tot Enki/Ea a salvat omenirea de la distrugerea prin potop. A fost adorat în Eridu, cea mai veche cetate sumeriană. Soţia sa era Damkina, iar fiul lor, Marduk, una din zeităţile mesopotamiene cu nume semit. Numărul sacru al lui Enki/Ea a fost 40, iar lăcaşul său se afla în partea de sud a ecuatorului, mai precis la 12 grade sud de ecuator. 
            Cea de a doua triadă mesopotamiană a fost Sin –  Zeul lună, Şamaş –  Zeul soare şi Adad sau Hadad –  Zeul furtunii.           

       Sin era zeitate masculină şi avea un deosebit rol în viaţa liturgică, deoarece de aceasta depindeau în mod nemijlocit fazele lunii. Sin era stăpânul calendarului, el fixa zilele, lunile şi anii. În acelaşi timp era şi un zeu al fertilităţii. Numărul său era 30, iar simbolul, semiluna.
        Şamaş, zeul soarelui. Cultul său a fost adus, la fel ca şi cel al lui Sin, de către nomazii semiţi. În lista sumeriană este numit Babbas sau Utu. Era adorat de întreaga societate mesopotamiană, iar funcţia sa specială era de a susţine adevărul şi dreptatea în viaţa comunităţii, îl găsim reprezentat pe faimoasa stelă unde se află gravat codul lui Hammurabi. Şamaş este cel care înmânează codul regelui Hammurabi. Numărul său sacru era 20, iar simbolul său, discul solar; în disc o stea cu patru colţuri, dintre colţuri izvorând raze de lumină. În Asiria simbolul său era un disc cu aripi, acelaşi simbol cu al regalităţii.
            Hadad sau Adad, zeul furtunii, a treia persoană a celei de a doua triade. Cultul lui Adad s-a răspîndit în Asia Mică, Mesopotamia, Siria şi Palestina. Hitiţii îl numeau Teshub. În Siria îl găsim sub diferite nume: Resheph, Hadad, iar în Vechiul Testament – Rimmon. Numărul său sacru era 6, iar simbolul, taurul sacru. Avea temple în Babilon şi Borsippa, iar în Assur i s-a ridicat un ziggurat pe care îl împărţea cu zeul Anu. Cel mai vestit templu dedicat lui Adad a fost în Alep. Împăraţii asirieni aduceau aici jertfe ori de câte ori purtau campanii de luptă în Siria. 
         Strâns asociată cu această triadă o găsim pe zeiţa Iştar, în sumeriană, Innana sau Innina. A devenit soţia lui Anu, în care calitate a acumulat toate atributele divinităţilor feminine, devenind «Zeiţa» prin excelenţă.
          Pe Iştar o întâlnim în relatările despre potop şi în Epopeea lui Ghilgameş. În ea se regăsesc două aspecte diferite. Pe de o parte, o vedem ca zeiţă a dragostei şi procreării. Hierodulele sau prostituatele de la templu îi slujeau ei. Pe de altă parte, ca zeiţa războiului, în special în Asiria, este reprezentată cu un arc în mână şi o tolbă cu săgeţi. În astrologia babiloniană este simbolizată de planeta Venus. Numărul ei sacru era 15, iar simbolul ei, o stea cu 8 sau 16 colţuri. O găsim re­prezentată călare pe un leu, animalul ei sacru, ca de exemplu la porţile Babilonului. A fost venerată în special la Assur, Babilon, Calah, Ur, Ninive şi Arbela. În Arbela a fost adorată doar ca zeiţă a războiului.
            Mitologia lui Iştar se leagă de cea a lui Tammuz (în sumeriană Dumu-zi) care îi era soţ şi frate. «Liturghiile Tammuz» păstrează multe din miturile referitoare la coborârea lui Tammuz în Infern, plângerea sau tânguirea lui Iştar, coborârea lui Iştar în Infern în căutarea lui Tammuz şi reîntoarcerea triumfătoare a celor două zeităţi care aduc cu ele bucuria şi fertilitatea primăverii. Ritualul morţii şi învierii zeu­lui îl găsim cu precădere în ceremoniile de Anul Nou oficiate în Babilon. Cultul lui Tammuz s-a păstrat numai în Siria şi Canaan. În Siria el a fost identificat cu Adonis. 

             Infernul era «tărâmul fără întoarcere» şi se afla sub stăpânirea înspăimântătoarei zeiţe Ereşkigal (numele semit era Allatu). Soţul ei a fost Nergal, care reprezenta activităţile distrugătoare ale soarelui.
            Zeul cel mai de seamă al Babilonului a fost însă Marduk, cel care în Epopeea creaţiei «Enuma eliş» a învins monstrul Tiamat şi a creat lumea din cadavrul acestuia. Ridicarea lui Marduk la rang de supremaţie are loc în contextul ascendenţei politice şi militare a Babilonului. 
             Fără îndoială, numărul zeilor mesopotamieni este cu mult mai mare. Noi am menţionat numai acele zeităţi care au avut un rol de seamă în credinţele religioase ale mesopotamienilor. De reţinut că şi în cazul mesopotamienilor, zeii sunt în general întrupări ale unor obiecte sau fenomene naturale. 

Credinţe asiro-babiloniene 

           Religia Mesopotamiei are o bogată mitologie, mitul fiind o componentă importantă în cultura acestui ţinut. Dacă analizăm cu atenţie miturile păstrate, vom observa că ele se împart în două categorii: generale, adică mituri rituale, şi speciale, mituri ale originii sau creaţionale. Dintre toate miturile, cel mai cunoscut este mitul Creaţiei «Enuma eliş», (numirea de «enuma eliş» reprezintă primele două cuvinte din fraza de început: enuma eliş la nabu-u şamamu – Atunci când cerul sus nu era numit), care este în esenţă un mit ritual, deşi conţinutul său este creaţional. Este un mit ritual, deoarece făcea parte din sărbătoarea Anului Nou, când era recitat şi pus în scenă de către rege. Cu ocazia Anului Nou se reactiva întreaga dramă a creaţiei la nivel ritual. Iată pe scurt conţinutul acestui mit.

             La început au existat două oceane primordiale: Apsu şi Tiamat. Mai târziu apar generaţii de zei, care tulbură cu activitatea lor liniştea acestui cuplu acvatic. Apsu se hotărăşte să-i distrugă, însă se întâmplă contrariul. Ea află şi îi distruge, stabilindu-şi propria locuinţă în corpul mort al lui Apsu. Tiamat doreşte să se răzbune. Din fericire pentru zei, Marduk, fiul lui Ea, se angajează să lupte cu Tiamat, cu condiţia să fie recunoscut stăpân peste tăbliţele destinelor şi să i se dea întâietate. El ucide monstrul Tiamat, iar din cadavrul lui creează cerul şi pământul, dând fiecărui zeu stăpânirea ce i se cuvenea. Pentru ca zeii să nu mai muncească, este creat omul din sângele renegatului zeu Kingu. Drept recunoştinţă zeii construiesc marele templu din Babilon.
             Pentru istoria religiilor acest mit este interesant mai ales fiind­că sesizăm în cultul lui Marduk o tendinţă monoteistă. Marduk este numit Bel, adică «Domn suprem». Întrucât adorarea sa angaja mai multe zeităţi, religia mesopotamiană rămâne în cadrul politeismului.
            Un al doilea mit, extrem de elocvent pentru gândirea mesopotamia­nă, este Epopeea lui Ghilgameş. În forma actuală ea datează din sec. al VII-lea î.Hr. Tema centrală este căutarea nemuririi.
            Epopeea începe prin prezentarea aventurilor lui Ghilgameş, prietenia sa cu Enkidu, faptele de vitejie ale amândurora, dragostea lui Iştar pentru Ghilgameş, care respinge dragostea zeiţei, supărarea ei şi uciderea lui Enkidu. Moartea lui Enkidu îl determină pe Ghilgameş să pornească în căutarea nemuririi. După multe vitregii, ajunge pe insula Fericirii unde se găsea Utnapiştim cu soţia sa, singurii supravie­ţuitori ca urmare a potopului. Deşi Utnapiştim ezită să-i divulge secretul nemuririi, în cele din urmă el îi spune că există o plantă magică pe fundul oceanului care să-1 reîntinerească. Ghilgameş se aruncă în valuri, culege planta şi, bucuros, se întoarce spre casă. În drum, obosit fiind, se opreşte lângă un pârâu pentru a se îmbăia şi odihni. Un şarpe îi fură planta dătătoare de viaţă. În disperare, eroul recheamă umbra lui Enkidu care îi vorbeşte despre inevitabilitatea morţii. 
           Sensul Epopeei este clar, singurii nemuritori sunt zeii, iar ei păstrează această taină cu mare grijă. Oamenii nu au acces la nemurire, excepţie făcând Utnapiştim, care a primit nemurirea ca o favoare a zeilor.
           Unele mituri prezintă problema nemuririi omului, cum ar fi mitul lui Adapa. Alte mituri tratează problema regalităţii sacre. Dintre acestea cele mai de seamă sunt Mitul lui Etana şi Mitul lui Zu. 
           Ca o concluzie generală referitoare la literatura mitologică mesopotamiană reţinem că aproape toate miturile de mai târziu se regăsesc într-o formă sau alta încă din perioada sumeriană. Acest lucru subliniază contribuţia uriaşă pe care sumerienii au avut-o la modelarea climatului spiritual din Mesopotamia Antică.

 Viaţa rituală   

           Activitatea rituală se concentrează cu precădere în temple. Descoperirile arheologice de la Babilon şi Ur au relevat structuri ale unor temple uriaşe. Totodată, s-a observat că templele au planuri diferite. Toate însă au o sală centrală în care se găsea o nişă şi piedestalul pe care era plasată statuia zeului. În jurul acestei săli centrale erau camerele pentru preoţii templului, cămările etc. 
         Cel  frumos templu a fost ridicat în Babilon în cinstea lui Marduk şi se numea Esagila - casa care înalţă capul. În partea de nord a templului se afla un ziggurat. În templu se găseau săli pentru soţia lui Marduk, Zarpanil, pentru Nebo, fiul acestuia, pentru Ea - zeul înţelepciunii şi al oceanului etc. Templul a deţinut bogăţii inestimabile. Statuia lui Marduk, masa, scaunul şi scăunelul pe care Marduk îşi rezema picioarele erau din aur solid şi cîntăreau 80 de talanţi (un talant avea 30 kg.).
          Exista şi un templu special akitu, de obicei o construcţie separată de corpul central al templului, care juca un rol important în sărbătoarea de Anul Nou. în cea de a 20-a zi a acestei sărbători, Marduk era dus din Esagila în templul akitu, ca parte integrantă din ceremonia de Anul Nou.

Preoţia 

           În perioada primară a Sumerului şi Akkadului, conducătorul cetăţii, numit patesi în sumeriană şi ishshaku în akkadiană, exercita funcţia de rege şi preot. Treptat aceste funcţii au fost detaşate, iar funcţia sacerdotală a revenit unei clase sociale distincte. Diversificarea funcţiei preoţeşti în cadrul ritualului a dus la apariţia mai multor categorii de preoţi. Dăm câteva din cele mai importante categorii: 
     a)  Preoţii Kalu. Aveau în sarcină muzica; dintre instrumentele cele mai importante era toba sacră – lilissu. 
     b)  Preoţii mashmashusau ashipu. Funcţia lor era de a apăra pe oameni împotriva atacurilor duhurilor rele. Existau jertfe speciale pe care aceştia le aduceau pentru înlăturarea influenţei demonilor.
     c) O altă categorie deosebit de importantă era baru – «văzătorii», prevestitorii. Baru se ocupa cu descifrarea semnelor cereşti sau cu interpretarea viselor în vederea prezicerii viitorului.
     d) Preoţia nu era limitată doar la bărbaţi. Existau şi preotese. Cea mai importantă funcţie a lor era de a servi ca prostituate sacre, cu ocazia marilor sărbători. Numele lor akkadian quadiştu corespunde cu ebraicul qedeşah, întâlnit în religia ebraică timpurie. Templele lui Iştar aveau femei preoţi numite iştaritu.
            În perioada babiloniană timpurie, preotul oficia slujba dezbrăcat, mai târziu apare îmbrăcat într-un veşmânt lung, de obicei de culoare roşie, pentru a înspăimânta pe demoni.
            Numărul preoţilor varia de la un templu la altul, unele temple având câteva sute de preoţi. 
            Ritualul zilnic din templu consta în primul rând din îngrijirea sta­tuilor, care erau spălate, îmbrăcate şi hrănite. Hrana consta din pâine, prăjituri, carne de taur, capră, oaie sau cerb. 
            Existau şi ritualuri speciale ocazionate de diverse sărbători-evenimente ale anului. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, care se ţinea în Babilon în primele 11 zile ale lunii Nisan.
            În aceste sărbători se recita de 2 ori «Enuma eliş». Legat de această sărbătoare este de menţionat ritualul din ziua a 5-a, când regele era adus de către mai marele preoţilor (urigallu) în faţa statuii lui Marduk. Preotul îi lua însemnele regale, îl aşeza pe un scaun în fata statuii, îl pălmuia, îl trăgea de urechi şi îi punea apoi să îngenuncheze în faţa lui Marduk pentru a-şi mărturisi inocenţa sa faţă de orice faptă care ar fi adus prejudicii Babilonului. După acest ritual, regele era restabilit în funcţia sa de către preot. Legat de acest eveniment, întâlnim credinţa că dacă regelui nu-i curgeau lacrimi atunci când era lovit, însemna că Marduk era supărat şi se aşteptau dezastre. Dacă îi curgeau lacrimi, atunci acesta era un semn de bucurie şi binecuvântare.
           Un alt eveniment marcat de ritualuri speciale era ciclul lunii pe cer. Cele mai importante etape din cursul lunii pe cer erau: luna plină (şabattum) şi dispariţia totală a lunii (bubbulum). După cum se observă, şabatt-ul babilonian nu are nici o legătură cu şabath-ul evre­iesc. Perioada «bubbulum» era extrem de periculoasă pentru oameni, de aceea era recomandat postul, rugăciunea şi aducerea de ofrande la templu. 
            Viaţa în Mesopotamia antică se desfăşura potrivit unor norme şi ritualuri care îl însoţeau pe om de la naştere şi până la moarte. Totul era preorânduit. Destinul omului putea fi descifrat şi cunoscut întrucât şi acesta era prestabilit. Aşa cum am văzut, existau categorii speciale de oameni care se ocupau de fiecare aspect al vieţii omului, dându-i acestuia posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea de slujitor al zeilor.
           Moştenirea pe care uimitoarea civilizaţie mesopotamiană a lăsat-o omenirii este fără îndoială inestimabilă. Ea s-a făcut simţită de-a lungul veacurilor, ajutând, în unele cazuri, la modelarea unei spiritualităţi noi. Se crede că elementele culturale mesopotamiene şi-au făcut drum şi în gândirea filosofică greacă, a lui Thales din Milet, a tânărului Aristotel şi a lui Zenon din Kition.

https://sites.google.com/site/istoriareligiilor/religia-mesopotamiei-1