ETRUSCII, UN POPOR RELIGIOS POLITEIST

Publicat pe aprilie 14, 2019

Etruscii au trăit în mileniul I î.Hr., îndeosebi în ţinutul cunoscut astăzi sub numele de Toscana. Civilizaţia lor a precedat’o pe cea romană şi apoi a însoţit’o ceva vreme în istorie, pentru ca să se stingă în cele din urmă în zorii primului mileniu al erei creştine.

Popor enigmatic, etruscilor li s’a căutat o origine orientală, fără să se poată determina cu certitudine locul de unde ar fi emigrat în Italia. Unele cercetări mai noi socotesc că etruscii trebuie consideraţi drept populaţie autohtonă, iar nu nişte venetici în Italia.

Din statuetele antropomorfe ale divinităţilor etrusce desprindem configuraţia chipurilor etrusce, avînd drept caracteristică ochi cu coada puţin prelungită, astfel încît pot fi recunoscute ca atare îndată şi fără dificultate de cei familiarizaţi, întrucît în reprezentările divinităţilor lor etruscii au redat ceva din propria lor fizionomie.

Teracotă pictată reprezentînd un cap de bărbat etrusc, dintr’un depozit votiv de lîngă râul Manganello, cca.100 î.Hr., Cerveteri Necropolis

Etruscii, recunoscuți drept civilizatorii pre-romani ai Peninsulei Italice, pot fi considerați, ca urmare a legăturilor strînse cu unele grupuri getice, legături etnice și culturale, precum frigienii anatolieni sau peonii, drept purtători ai unor elemente de cultură getică în spațiul italic.

Urmând firul logic și avînd în vedere că etruscii sunt cei care le’au dat alfabetul romanilor, precum și primii regi și parte a panteonului de zeități, se poate opina că romanitatea conținea, într’o proporție însemnată, elemente solide de civilizație getică.

Mel Copeland este de părere că limba etruscilor, la nivelul secolelor VII-IV î.Hr, era înrudită cu limba getică, element care conduce către ipoteza că cele două popoare erau înrudite și făceau parte din marele neam al geților.

Același autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor și geți:

”Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.Hr. și au venit aici din Lydia și Frigia. Frigienii, originari din Macedonia și Tracia, erau înrudiți cu geții, care vorbeau aceeași limbă.”

Copeland mai amintește, ca semn al relațiilor strînse dintre frigieni și lydieni, strămoșii etruscilor și geți, faptul că aceștia au luptat ca aliați, de partea troienilor, în războiul contra aheilor, preluînd, astfel, o informație din Iliada lui Homer. Aceste concluzii sunt întărite analizând scrierile unor autori antici.

De pildă, Vergilius notează:

”Orașul Cerveteri este construit pe o stîncă locuită cândva de lidieni, un popor distins în războaie, ce viețuia pe toate dealurile Toscane.”

De asemenea, Seneca afirmă că ”Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la începuturi”.

Un alt autor antic, Tacitus, ne spune că etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmași ai pelasgilor, fiind numiți thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros, Lesbos și în Delos.

O sursa modernă care atestă descendența getică a etruscilor este Enciclopedia Britannica, potrivit căreia ”la începutul expansiunii lor, romanii au fost inițial respinși, în Toscana, de către etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind descendenți ai tribului getic al frigilor / brigilor”, iar în lucrarea The Asiatic affinities of the old Italians, aparținînd lui Robert Ellis, se precizează că neamurile geților se întindeau pînă la Alpi și Marea Tireniană (a se observa asemănarea numelui acestei mări cu cel dat de eleni etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită și în Etruria.

Ellis adaugă că:

”Toți geții incluzîndu’i pe etrusci, daci și frigieni vorbesc aceeași limbă.”

În lucrarea amintită mai sus se mai spune și că proto-etruscii și’au dezvoltat cultura, în perioada de trecere dintre epoca bronzului și cea a fierului, în zona Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind ”iluminatoarea Eurasiei”.

Dacă vorbim de frigienii din Anatolia, putem să amintim și o relatare a lui Herodot (cartea II), care îi atribuie faraonului egiptean Psametic (în jurul anului 700 î.Hr.) următoarea afirmație:

”Am făcut multe experiențe în viața mea ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ și ce limbă vorbea acel popor; în fine, am ajuns la convingerea că limba cea mai veche a fost a frigienilor, adică a pelasgilor și, prin urmare, este poporul cel mai vechi.”

Cercetătorul italian Graziano Baccolini, precizează, în volumul Reflections on the Etruscan Civilization:

”Îmi este greu să înțeleg de ce, încă, unii istorici italieni eșuează în a înțelege contribuția enormă a civilizației etrusce (pelasgo-getice) la clădirea culturii vestice și de ce, continuând să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii și romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei.”

Același autor este de părere că etruscii au venit din estul Europei și sunt adevărații fondatori ai culturii acestui continent. Tot el mai afirmă că ”în zorii dezvoltării lor militare, romanii, cu o cultură inferioară, și’au falsificat originile și au ascuns moștenirea civilizației etrusce, iar falsificarea istoriei lor a continuat, în vremea primilor împărați, printr’o serie de edicte.”

Într’o altă lucrare, anume The Hidden Roots of Europe, editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Național Brukenthal și Muzeul Civic Pitigliano, se arată că ”la nivelul mileniului I î.Hr., populațiile care locuiau pe teritoriile de astăzi ale României, Bulgariei și Italiei, respectiv dacii, tracii și etruscii, au creat culturi originale, care au jucat un rol extrem de important în formarea artei greco-romane”.

Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moștenire istorică bogată, aici găsindu’se semnele celor mai vechi civilizații preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al epocii bronzului și al celei de fier.

Citînd din aceeași lucrare, trebuie să mai spunem că:

”Deși numiți barbari de greci și de romani, populațiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare celor grecești şi romane, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea ce privește arhitectura și arta, etruscii, dacii și tracii i’au influențat decisiv pe greci și pe romani.”

Etruscii sau tirasenoii

Tirasenoii au fost menționati pentru prima dată în istorie de către Hesiod și într’un imn compus de catre Homer. Imnul Homeric povestește că tirasenoii devenind pirați l’au capturat pe Dionisos, ca mai apoi să’l elibereze.

Hesiod spunea ca tirasenoii erau conduși în secret de către fiii vrăjitoarei Circe (fiii vrăjitoarei Circe fiind geții Ciconi), astfel se poate spune că vrajitoarea Circe a fost o primă regină a tirasenoilor.

”Circe oferind o Cupă lui Ulise” de John Williams Waterhouse

O altă referire la ei este făcuta de către Strabo care îi mai numește și tirenieni vorbind de faptul că Marea Tireniana a fost denumită așa datorită faptului că fusese controlată de către ei.

Pindar vorbeste de asemenea de tirasenoi ca fiind aliații cartaginezilor împotriva Greciei Mari. El este primul care face analogia dintre tirasenoi și etrusci demonstrînd că sunt unul și același popor. Acea confruntare dintre tirasenoi (etrusci), cartaginezi și greci a avut loc la Cumae (524 i.H).

Herodot spune că locul de origine al tirasenoilor este regiunea getică a Crestoniei unde erau vecini cu pelasgii.

Tucidide îi menționează împreună pe tirasenoi și pelasgi ei provenind din același neam cu lemnienii care ocupaseră Attica înainte de venirea ionienilor (primul trib al elenilor de mai tîrziu).

Pentru a demontra frăția pelasgo-getică a etruscilor trebuie luată în considerare menționarea făcută în analele istorice elinești care atestau faptul că limba folosită de lemnieni era similară cu cea folosită de etrusci. Dar pentru a elimina orice suspiciune trebuie să spunem cine erau Lemnienii.

Hefaistos (Vulcan la romani) reprezintă, în mitologia elenistică, zeul focului, al metalelor și al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor și artizanilor.

Fiul șchiop al Herei, meșter fierar neîntrecut, creațiile sale extraordinare uimindu’i chiar și pe zei: făurește arme și armuri miraculoase, obiecte care se mișcă singure (un fel de roboți superperfecționați), sau chiar pe Pandora și cutia acesteia. Este personificarea focului în cele trei ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit (focul domestic, care poate fi folosit în diferite activități, inclusiv la prelucrarea metalelor), precum și focul atmosferic.

În Mitologia ”Greacă” Insula Lemnos reprezenta teritoriul tribului getic al Sintiilor, din rîndurile cărora Hefaistos își alegea cei mai talentați și vrednici meșteri. Mitologia ”Greacă” menționează de asemenea că Hefaistos îndrăgostindu’se de nimfa din Tracia  Cabiro se cuplează în secret cu ea, rodul iubirii lor fiind reprezentat de tribul getic al Kaberoilor. Ritualurile sacre au fost făcute în onoarea acestora, ritualuri rezervate doar celor din acelasi neam cu ei.

Aceste ritualuri sacre erau practicate în Insula Samothrace în care tinerii geților erau inițiați în cultul zeilor. Un detaliu important legat de originea macedonenilor și al lui Alexandru Macedon și a familiei sale este reprezentat tocmai de aceste ritualuri sacre din Insula Samothrace în timpul cărora s’au cunoscut Filip al II-lea și Olimpia.

Tribul getic al Sintilor pe lîngă faptul că avea în componență meșteri în prelucrarea metalului, ei mai aveau în componență și pirați, aceasta este și cauza pentru care elenii i’au numit pe Sinti și hoți.

Istoricul elen Hecateus (550 – 476 î.Hr. ) spunea că Insula Lemnos era insula în care geții o preaslaveau pe zeița Cybele (varianta elenă era Geea), zeița pămîntului.

Credința în zeița Cybele, caracteristică geților, este aceeasi cu cea a primelor amazoane Hypsypile și Myrina.

Amazoanele din Lemnos

Legenda spune ca bărbații insulei Lemnos plecînd la război și întorcîndu’se victorioși au adus cu ei, ca pradă, femei din neamuri străine cu care s’au căsătorit și au uitat de soațele lor din Lemnos. Soțiile aflînd de acest lucru s’au răzbunat pe soții lor ucigîndu’i și jurînd ca vor trăi într’o comunitate formată numai din femei (așa au aparut vestitele amazoane).

Datorita similitudinii dintre limba vorbita de lemnieni si cea vorbita de etrusci s’a ajuns la concluzia că aceste popoare vorbeau limba tiraseniană. Un al treilea popor vorbitor al  aceastei limbi a fost cel al raetienilor care astăzi vorbesc dialectul rhetoromanic.

Izvoarele Credințelor și Religiei etruscilor

Pentru cunoaşterea religiei etruscilor ne stau la îndemână alături de referirile antice romane despre această religie şi descoperirile arheologice. Un scriitor creştin, Arnobiu de Sicca, numea Etruria «genetrix ei matei superstitionis», vrînd să spună că religiozitatea etruscă a fost bogată şi a creat o mulţime de credinţe false, pe care creştinismul nu le putea accepta.

Cunoaşterea scrisului i’a ajutat pe etrusci să lase posterităţii o cît de mică portiţă pentru descrierea lor. Astfel, s’au descoperit pînă acum circa 6.000 de texte epigrafice, scrise de la dreapta spre stînga. Din toate acestea doar zece au peste 10 cuvinte.

Cel mai lung text cu scriere etruscă originală se păstrează la Zagreb şi constituie un fragment de carte sacră privind ofrandele ce se ofereau anumitor zei în decursul anului calendaristic. Scrierea se află pe benzile de pînză folosite la înfăşurarea corpului mumiei unui tînăr egiptean. Aici se află 1185 de cuvinte, foarte importante pentru cunoaşterea religiei etruscilor.

În ordine, vin trei alte inscripţii: una de 300 de cuvinte, aşa zisa «tegola di Capua» (ţigla din Capua); a doua conţine 130 de cuvinte şi e cunoscută sub denumirea de «il cippo di Perugia», iar cea de a treia, «lamina di Magliano», cu 70 de cuvinte, se referă tot la aducerea de ofrande unor divinităţi.

Cărţile sfinte de odinioară ale etruscilor s’au tradus în limba latină de către Tarquitius Priscus. Astfel, acestea ar fi putut oferi posibilitatea cunoaşterii mai în amănunt a credinţelor etrusce, a divinităţilor, a cultului şi a nădejdilor etrusce într’o viaţă viitoare, dar ele au dispărut fără putinţă de reconstituire din puţinele comentarii romane ajunse pînă la noi.

Reconstrucția unui templu etrusc, Museo di Villa Giulia, Roma, care este puternic influențată de studiile templului lui Apollo la Portonaccio (Veio).

Se ştie însă de vestitele Libri tagetici, care ar fi tratat ”despre zei şi despre modul de a potoli mînia lor, apoi de Libri fatales, cărţi ale destinelor. În general, cărţile sacre ale etruscilor se împărţeau în:

a) libri haruspicini, care expuneau modul de cercetare a măruntaielor victimelor în scopul divinaţiei sau ghicitului;

b) libri fulgureles, care studiau fulgerele (originea, tipul, semnificaţia şi efectul lor asupra credincioşilor etrusci);

c) libri rituales, cele mai cuprinză­toare dintre toate şi care conţineau regulile de conduită religioasă, morală şi socială, legile care guvernează viaţa oamenilor de la naştere şi pînă la moarte şi după aceea. Aici se afla şi un complicat sistem de interpretare a semnelor divine (ostenta), semne care comunicau oamenilor voinţa zeilor.

Inscripțiile etrusce au primit recent o interpretare mai potrivită de către Helmut Rix, Etruskische Texte.

Religia etruscă cuprinde un set de legende, povestiri, credințe și practici religioase ale civilizației etrusce, originare din secolul al VII-lea î.Hr., din cultura Villanova din epoca anterioară a fierului, puternic influențată de mitologia Eladei antice și cea feniciană și împărtășirea asemănărilor cu mitologia și religia romană concurentă.

Pe măsură ce civilizația etruscă a fost asimilată în Republica romană în secolul al IV-lea î.Hr., religia și mitologia etruscă au fost parțial încorporate în cultura romană clasică, urmărind tendința romană de a absorbi unii dintre zeii și obiceiurile locale ale ținuturilor cucerite.

Etruscii au locuit odinioară în Italia centrală. Influenţa civilizaţiei şi mai ales a religiei lor asupra civilizaţiei romane este din ce în ce mai bine cunoscută pe măsură ce ambele civilizaţii, etruscă şi romană, îşi dezvăluie mereu detalii ce au fascinat multe generaţii de cercetători.

”Religiozitatea etruscilor s’a manifestat cel mai clar în așa-numita ”disciplină”, ​​complexul de reguli care reglementează relațiile dintre oameni și zei. Principala sa bază a fost cercetarea scrupuloasă a voinței divine prin toate mijloacele disponibile; … citirea și interpretarea organelor interne ​​animale, în special a ficatului … și interpretarea fulgerului”, (Pallottino 1975, p.143).

Frescă Etruscă, Typhon din Tarquinia

Sistemul etrusc de credințe era un politeism imanent; adică toate fenomenele vizibile erau considerate a fi manifestări ale puterii divine și că această putere era întruchipată în zeități care acționau continuu asupra lumii, dar puteau fi descurajate sau convinse de oamenii muritori.

După mult timp după asimilarea etruscilor, Seneca cel Tânăr a spus că diferența dintre romani și etrusci a fost aceea că:

”În timp ce noi credem că fulgerul va fi eliberat ca urmare a ciocnirii norilor, ei credeau că norii se ciocnesc pentru a elibera fulgerul; căci așa cum atribuiau totul divinității, ei erau determinați să nu creadă că lucrurile au un sens în măsura în care se întîmplă, ci mai degrabă apar pentru că trebuie să aibă un sens.”

Divinităţi, Spirite, Zeități

Religia etruscilor cultiva credinţa în numeroase divinităţi celeste. Astfel, pe un ficat de bronz descoperit la Piacenza care închipuie cerul împărţit în şaisprezece regiuni, se află înscrise numele a patruzeci de divinităţi. Alte nume sunt transmise de izvoarele arheologice şi literare. După atitudinea lor faţă de oameni, divinităţile etrusce erau benefice sau malefice.

Divinităţile recunoscute drept propriu etrusce erau: Tinia (Jupiter), Sethlans (Vulcan), T(u)rms (Mercur), Fufluns (Bacchus), Turan (Venus), Thesan (Aurora), Ca(u)tha, Cilens, Cvlalp, Letham, Mantrns, Thuflcha, Tecum, Tluscv, Laiam, Aminih, Svutaf.

La acestea adăugăm numele unor divinităţi comune etrusce şi italice: Uni (Junona), Menerva (Minerva), Maris (Marte), Ani (Janus), Safre (Saturn), Mae (Maius), Vesuna (Vesuna al umbrienilor).

Numai în izvoarele literare se păstrează numele divinităţilor Vertumnus (Volturnus, Vortumnus sau Voltumna), Noitia şi Mantus.

După locul pe care’l ocupau în sferele cereşti mai mult sau mai puţin apropiate de pămînt şi prin autoritatea pe care o aveau mai mult decît altele în aruncarea fulgerului, zeităţile etruscilor se clasificau în trei categorii principale:

– dii involuti (ale căror nume rămîneau tainice, necunoscute), pe care îi consulta zeul Tinia cînd voia să arunce trăsnetul pe pămînt;

– dii consentes, complices sau auxiliarii, în fruntea cărora se afla triada Tinia, Uni, Menerva, triada principală a panteonului etrusc;

– dii lares, penates, geniile (ocrotitorii bărbaţilor) şi iunonele (ocrotitoarele femeilor).

După importanţa deosebită a zeilor pentru viaţa pămîntească a etruscilor, etruscii adorau în special pe Tinia, Uni şi Menevra, se bucurau de darurile lui Volturnus – ocrotitorul fertilităţii şi protectorul plantelor — şi se temeau de Noitia (Fortuna schimbătoare) şi de divinităţile infernale Eita (Aita), Peisipnei (Persefona), Tuchulcha, duhul morţii, şi Chaion.

Un rol important în viaţa de toate zilele era atribuit zeiţei Noitia. Pentru a dobândi favoarea ei, norocul, etruscii socoteau că este nece­sar să se ţintuiască răul, ceea ce şi făceau la fiecare început de an, cînd se bătea un cui în templul dedicat acestei zeiţe. Ceremonia de stabilire a norocului a servit apoi la numărarea anilor.

Lumii subpămîntene i’ar fi aparţinut o fiinţă ciudată, Tages, nepotul lui Tinia. După cum spune legenda, acest personaj ar fi apărut din pămînt, cînd s’a tras o brazdă mai adîncă în ţinutul Tarquiniei. Avea o înfăţişare ciudată : mic la stat cît un copil, dar avînd trăsăturile şi în­ţelepciunea unui om bătrân. Plugarul care l’a văzut s’a speriat şi a stri­gat după ajutor. Atunci s’a adunat în acel loc – spune legenda – toată populaţia Etruriei.

Tages (numit şi Genius) a dictat atunci regilor celor douăsprezece oraşe-state etrusce regulile pentru interpretarea semnelor cereşti, reguli ce trebuiau transmise din generaţie în generaţie. Apoi Tagesa dispărut.

Zeul morţii, Tuchulcha, era înfăţişat în perioada târzie (sec. II î.Hr.) sub chip de om cu urechi de cal, gură în formă de cioc de vultur, iar în mâini cu şerpi gata să muşte.

În jurul sintagmei mun sau muni, sau mormînt,  au fost man sau mani (latin manes), sufletele strămoșilor. În iconografie după secolul al V-lea î.Hr., cei decedați sînt arătați cum călătoresc în lumea de dincolo.

În mai multe cazuri de artă etruscă, cum ar fi în mormîntul François din Vulci, spiritul morților este identificat de termenul hinthial, literal ”(unul care este) dedesubt”.

Frescă din mormîntul François: Eliberarea lui Celio Vibenna, de la stînga la dreapta: Caile Vibenna, Mastarna, Larth Ultes, Laris Papathnas Velznach, Pesna Aremsnas Sveamach, Rasce, Venthikau și Aule Vibenna, dreapta: Marce Camitlnas și Cnaeve Tarchunies Rumach

Un zeu a fost numit ais (mai tîrziu eis ), care la plural era aisar. Locuința unui dumnezeu era un fanu sau luth, un loc sacru, cum ar fi un favi, un mormînt sau un templu. Acolo, ar fi trebui să facă un fler (plural flerchva) sau o ”ofertă”.

Trei nivele de zeități sînt portretizate în arta etruscă. Se pare că sunt niște divinități mai mici de origine indigenă: Catha și Usil, soarele; Tivr, luna; Selvans, un zeu civil; Turan, zeița iubirii; Laran, zeul războiului; Leint, zeița morții; Maris, Thalna, Turms și zeul Fufluns, al cărui nume este legat într’un mod necunoscut de orașul Populonia și de populus-ul Roman.

Trecînd peste ele au fost zeități mai mari care par să reflecte sistemul indo-european: Tin sau Tinia, cerul, Uni, soția lui  (Juno) și Cel, zeița pămîntului.

Ca al treilea nivel, zeii eleni au fost adoptați de către sistemul Etrusc în perioada Orientalizării Etrusce de la 750 / 700-600 î.Hr.

Exemple sunt Aritimi (Artemis), Menrva (Minerva, echivalentul latin al Athenei) și Pacha (Bacchus, echivalentul latin al lui Dionysus care era zeu al geților preluat și de elenii sudici), iar în timp Trinia, Uni și Menrva.

Casă funerară la Banditaccia cu canapele

Profeți și prorociri

Etruscii credeau că religia lor le’a fost dezvăluită de clarvăzători, cele două principale fiind Tages, o figură copilărească, născută din pămînturi cultivate, care a fost imediat dotată cu preștiință, și Vegoia, o figură feminină.

Etruscii au crezut în contact intim cu divinitatea. Ei nu au făcut nimic fără o consultare corespunzătoare cu zeii și semnele de la ei. Aceste practici au fost preluate în totalitate de către romani.

Casă funerară din Populonia

Etrusca Disciplina

Scripturile etrusce erau un corpus de texte numite Disciplina Etrusca. Acest nume apare în Valerius Maximus, iar Marcus Tullius Cicero se referă la o disciplină în scrierile sale cu privire la acest subiect.

Și Massimo Pallottino rezumă scripturile cunoscute (dar non-extinse) ca Libri Haruspicini, care conțin teoria și regulile de ghicire în organe interne de animale; Libri Fulgurales, descriind ghicitul din fulgere; și Ritualurile Libri.

Ultimul a fost compus din Libri Fatales, detaliind metodele religioase corecte de întemeiere a orașelor și altarelor, drenarea cîmpurilor, formularea legilor și ordonanțelor, măsurarea spațiului și timpul de divizare; Libri Acherontici, care se ocupă de cele de mai jos; și Libri Ostentaria, conținând reguli pentru interpretarea minunilor.

Revelațiile profetului Tages au fost date în Libri Tagetici, care includea pe Libri Haruspicini și Acherontici și pe cei ai proorocitei Vegoia în Libri Vegoici, care includea Libri Fulgurales și o parte din Libri Rituales.

Aceste lucrări nu au prezentat profeții sau scripturi în sensul obișnuit: Discipina Etrusca nu a prezis nimic în sine.

Etruscii par să nu aibă etică sau religie sistematică și nici o viziune mare. În schimb, ei s’au concentrat asupra problemei voinței zeilor: întrebînd de ce, dacă zeii au creat universul și omenirea și au voință și un plan pentru toți și pentru tot ce există, ei nu au creat un sistem de comunicare a acestei voințe în mod foarte clar.

Sarcofag din Siena

Etruscii au acceptat imposibilitatea voinței zeilor lor. Ei nu au încercat să raționalizeze sau să explice acțiunile divine sau să formuleze doctrine ale intențiilor zeilor.

Ca răspuns la problema stabilirii voinței divine, ei au dezvoltat un sistem elaborat de ghicire; adică au crezut că zeii oferă un flux continuu de semne în fenomenul vieții cotidiene, care, dacă este citit în mod corect, poate să direcționeze afacerile omenirii.

Aceste revelații nu puteau fi înțelese altfel și puteau să nu fie plăcute sau ușoare, dar erau periculoase dacă nășteau suspiciuni sau incertitudini.

Prin urmare, Disciplina Etruscă era în principal un set de reguli pentru desfășurarea de tot felul de ghicitori; Pallottino îl numește o „constituție” religioasă și politică: nu dictează ce legi vor fi făcute sau cum trebuie să se comporte oamenii, ci mai degrabă elaborează reguli pentru a cere zeilor aceste întrebări și a primi răspunsuri.

Cicero a spus:

”Căci o acceptare urgentă a unei opinii eronate este în orice caz discreditabilă și, mai ales, într’o anchetă privind cît de mult ar trebui să fie acordată auspiciilor, ritualurilor sacre și respectului religios; pentru că riscăm să comitem o crimă împotriva zeilor dacă le ignorăm sau dacă ne implicăm în superstițiile femeilor bătrîne dacă le aprobăm.”

Apoi a dat din cap, în privința divinației la cîntatul de broaște:

”Cine putea să presupună că broaștele aveau această previziune? Și totuși ei au prin natura lor o facultate de premoniție, destul de clară, însă prea întunecată pentru înțelegerea umană.”

Locaşurile de cult

Scriitorul latin Titus Livius a remarcat îndemânarea meşteşugarilor etrusci şi priceperea lor în domeniul construcţiei oraşelor şi a edificiilor civile şi religioase. Au existat, desigur, temple cu o singură cameră (cella), cea pentru divinitatea căreia îi era dedicată, dar curînd au apărut temple bi- sau tricellate şi cu trei porţi. Templul tricellat se asemăna templelor dedicate triadei Tinia, Uni, Menerva.

El a fost preluat – ca model – de către romani. Templele etrusce adăposteau statui ale zeilor. Se pare că mai adăposteau candelabre şi jertfelnice. Acolo se păstrau obiectele necesare jertfei şi la cult în general.

Între acestea, de mare importanţă era imaginea cerului, asemenea aceleia de pe ficatul de bronz de la Piacenza, amintit mai sus, a cărui semnificație religioasă este încă o chestiune de dezbateri aprinse, marcate în secțiuni care ar putea explica ce ar însemna un eveniment în acea regiune.

Un templu sacru – Fanu – Etrusc foarte rar, localizat la Orvieto.

Sacerdoţiul, Preoți și oficiali

Voinţa zeilor se comunica oamenilor prin intermediul sacerdoţilor sau preoţilor. Învățăturile divine conform disciplinei au fost conduse de acei preoțis au sacerdoți pe care romanii i’au numit haruspici.

Tarquinii avea un colegiu de 60 dintre aceștia. Etruscii, după cum reiese din inscripții, au folosit cîteva cuvinte: capin (Sabine cupencus), maru (maron umbrian), eisnev, hatrencu (preoteasă).

Ei au numit arta haruspici ziχ nethsrac.

Accesul la funcţiunile sacerdotale era deschis tuturor bărbaţilor liberi. Viitorul sacerdot trebuia să’şi însuşească bine tainele învăţăturii religioase etrusce, cunoscute sub numele de «disciplina etrusca». Şcolarizarea se făcea pe lângă marile temple, îndeosebi la Tarchuna.

Vestimentaţia preoţilor etrusci se forma dintr’o mantie încheiată printr’o fibulă, o mitră ascuţită pentru acoperirea capului şi un baston îndoit în formă de crosă – însemnul autorităţii.

Pricepuţi în arta de a ghici viitorul după semnele cereşti, preoţii etrusci se bucurau de respect deosebit în faţa poporului. Ei descifrau enigmele vieţii, comunicau voinţa zeilor, participau la ceremonii religioase numeroase şi complicate, jertfeau zeilor, rosteau rugăciuni şi incantaţii, luau parte la dansuri cultice, la banchete votive, la procesiuni şi la jocuri funebre.

Din cauza pregătirii lor speciale, înşişi romanii au apelat la serviciile preoţilor etrusci. Astfel, aristocraţia romană şi chiar împăraţi ca Augustus, Tiberius, Claudius, Alexandru Sever şi Iulian Apostatul au recurs la înţelepciunea divinatorilor etrusci pentru a cunoaşte voinţa zeilor.

Abia împăratul Teodosie cel Mare a luat măsuri drastice împotriva haruspicinilor, fără a reuşi să’i oprească definitiv.

Un magistrat special, cechazul se îngrijea de cecha sau rath, lucruri sacre. Fiecare om, totuși, avea responsabilitățile sale religioase, care erau exprimate într’o alumnathe sau în slecaches, o societate sacră.

Nici un eveniment public nu a fost efectuat fără netsvis, haruspex sau echivalentul său de sex feminin, nethsra, care ar fi citit ”umflăturile” de pe ficatul unei oi sacrificate în mod corespunzător.

Cultul morţilor. Credinţa în viaţa viitoare

Etruscii aveau convingerea că viaţa se continuă şi după moarte. Împărăţia morţilor era socotită drept un tărâm al petrecerii veşnice, al veseliei. De aceea şi intrarea în această nouă stare se inaugura cu banchetul funerar, zugrăvit în cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.

Raymond Bloch descrie acest început astfel:

”Ospeţele (funerare, n.n.) au loc într’o atmosferă de Cîmpii Elisee, în sunet de flaut, iar oaspeţii văd mişcîndu’se în jurul lor dansatori eleganţi şi femei posedate de ritmul magic al dansului”; dar în perioada tîrzie, în special după sec. IV î.Hr., ”scenele reprezentate au ospăţul ca temă centrală, dar atmosfera devine, treptat, tot mai sumbră. Geniile şi demonii, care par a fi instrumentele zeului infernului, nu mai au un aspect calm şi armonios. Chipurile lor iau o înfăţişare înfricoşătoare şi îngrozitoare.”

Ritul funerar era destul de complex. Astfel, după ce etruscul înceta din viaţă, ruda lui cea mai apropiată – eventual soţul sau soţia – îi închidea ochii. Urma înveşmîntarea în haine noi şi cît mai scumpe, iar după aceasta parfumarea.

S’a practicat uneori şi mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aşeza în anticameră, unde se aflau coroane şi rămurele cu frunze.

Apoi urmau trei acte principale: conclamatio, constînd în chemarea mortului, lamentaţio, constând în bocirea mortului de către rude, prieteni, bocitoare, şi, în fine, inhumatio sau aşezarea în mormântul pregătit. Dacă urma incinerarea, rudele se apropiau şi aprindeau rugul cu torţele. Cenuşa era pusă în urne funerare împodobite cu diferite scene mitologice.

Convingerile etrusce cu privire la cele de mai jos par a fi un amalgam de influențe. Etruscii au împărtășit convingerile generale ale Mediteranei timpurii, cum ar fi convingerea egipteană că supraviețuirea și prosperitatea în cele din urmă depind de tratamentul rămășițelor decedatului.

Mormintele etrusce au imitat încăperile casnice și au fost caracterizate de camere spațioase, picturi murale și mobilier funerar. În mormînt, mai ales pe sarcofag (exemple găriți mai jos), erau reprezentări ale decedatului în prim-plan, adesea cu un soț / soție.

Sarcofagul din Chiusi

Nu toți aveau un sarcofag; uneori, decedatul era așezat pe o bancă de piatră. Pe măsură ce etruscii au practicat ritualuri mixte de inhumație și incinerare (proporția fiind stabilită în funcție de perioadă), cenușa și oasele incinerate puteau fi puse într’o urnă în formele unei case sau într’o reprezentare a decedatului.

Împreună cu lumea încă influențată de afacerile terestre, exista și o lume transmigrațională dincolo de mormînt, modelată după Hadesul elinesc.

Erau conduși de Aita, iar cel decedat era condus acolo de Charun (Charu, ori Karun), echivalentul morții, care era albastru și avea un ciocan.

Ajax ucide un prizonier troian în fața lui Charun

Larissa Bonfante și Judith Swaddling despre Charun au spus următoarele:

”Multe scene prezintă cei doi demoni purtători ai lumii de dincolo, Vanth și Charun, ale căror sarcini nu erau să’i pedepsească pe morți ci mai degrabă să’i escorteze la destinația lor finală.”

Cu toate acestea, există cel puțin două exemple, despre sarcofagul lui Laris Pulenas, precum și despre o stamnos roșie de la Orbetello, care îl ilustrează pe Charun într’un mod amenințător.  Fiecare îl descrie pe Charun amenințând o figură masculină cu ciocanul său.

Natura grotescă a reprezentării lui Charun pare să fi fost cel puțin parțial apotropă în natură. Arta apotropă a fost practica elenilor vecini în acel moment, reprezentată de ochii exagerați pictați pe vasele de băut în secolul al VI-lea î.Hr., pentru a îndepărta spiritele în timp ce beau sau imaginea monstruoasă a Medusei, a cărei imagine se spunea că a transformat oamenii în piatră.

Jertfele

Prin aceste imagini ale grotescului, violenței și vărsării de sânge, etruscii credeau că ajută la îndepărtarea spiritelor rele de la mormînt, precum și la sfințirea mormîntului, probabil în locul sacrificiului ritualic propriu al unui animal obișnuit efectuat conform ritualurilor funerare.

Hadesul Etrusc a fost populat de cîteva figuri mitologice elinești, cum ar fi Tuchulcha, cu aspect compozit.

Etruscii aduceau zeilor jertfe sângeroase. Ei sacrificau diverse animale: tauri, cai sau măgăruşi şi chiar lupi. Scenele de sacrificiu din picturile tombale (din morminte) etrusce sunt numeroase.

Se citează – de exemplu – modul în care se efectua jertfa. Astfel, sacerdotul venea la locul de jertfă, unde victima se afla gata pregătită şi’i turna o libaţie pe cap. După terminarea libaţiei, victima era ucisă cu o lovitură de topor de către un personaj venit special pentru aceasta.

Ni se relatează şi o scenă de sacrificiu în care victima este un lup. Lupul este ţinut cu lanţuri de doi bărbaţi, într’o fântână din care încearcă să scape. Preotul vărsa libaţia peste capul lupului, după care cea de a patra persoană loveşte capul lupului cu toporul, doborînd animalul.

Au existat, se pare, şi sacrificii omeneşti. Nu se ştie dacă persoanele sacrificate erau rude ale unor defuncţi importanţi, dacă erau prizonieri de război sau sclavi.

Iată o astfel de scenă:

”Cei ce trebuiau sacrificaţi stăteau cu mâinile legate la spate şi sacerdotul vărsa pe capul lor libaţia rituală… într’o altă scenă, victima zăcea la picioarele altarului, în timp ce un geniu înaripat aştepta lîngă un copac din apropiere.”

După scopul lor, jertfele erau de două feluri: hostiae consultatoriae, la care animalele se jertfeau în vederea obţinerii unor date asupra viitorului prin consultarea măruntaielor lor şi hostiae animales, cînd victima, animalul, ţinea locul omului.

Existau însă, pe lângă jertfele sângeroase, şi ofrande, ca de pildă: lapte lui Silvanus şi vin lui Genius.

Un sacrificiu aparte, cu caracter expiator, se aducea la locul unde trăsnetul lui Tinia a lovit pământul. Aici se sacrifica un berbec sau un asin, care apoi se consuma prin ardere. Rămăşiţele – oasele calcinate – se îngropau, afară de oasele craniului. Craniul se reţinea şi se agăţa de arbori sau de araci de vie, pentru a feri locuinţele de trăsnet şi holdele de grindină, aşa cum se face pînă astăzi în regiunea munţilor Sabini.

Marte din Todi, o sculptură de bronz etrusc de viață a unui soldat care face o ofertă votivă, cel mai probabil lui Laran, zeul Etruscan al războiului, sfîrșitul secolului V –  începutul secolului al IV-lea î.Hr.

O ofertă votivă sau un depozit votiv sînt unul sau mai multe obiecte expuse sau depozitate, fără intenția de recuperare sau de utilizare, într’un loc sacru, în linii mari în scopuri religioase.

Asemenea elemente sunt o caracteristică a societăților moderne și antice și sunt în general erau făcute pentru a cîștiga favoarea forțelor supranaturale.

Unele oferte, aparent, au fost făcute în perspectiva realizării unei anumite dorințe, dar în culturile occidentale din care probe scrise supraviețuiesc a fost mai tipic să aștepte pînă ca dorința să fie îndeplinită înainte de a face oferta, pentru care se poate folosi termenul specific ex-voto.

Alte oferte au fost foarte probabil considerate ca daruri pentru divinitate, și nu legate de vreo nevoie particulară.

Cuceririle romane

După înfrîngerea etruscilor în războaiele romano-etrusce, cultura etruscă rămasă a început să fie asimilată în limba romană.

Senatul Roman a adoptat elemente cheie ale religiei etrusce, care au fost perpetuate de haruspici și de familii romane nobile care au pretins descendența etruscă, mult timp după ce populația generală a uitat limba.

Cu toate acestea, în ultimii ani ai Republicii Romane, religia a început să scadă din influența sa și a fost satirizată de figuri publice notabile precum Marcus Tullius Cicero.

Julio-Claudieni, în special Claudius, care a susținut o descendență etruscă îndepărtată, a menținut cunoașterea limbii și a religiei pentru o perioadă mai scurtă de timp, însă această practică a încetat treptat.

O serie de lucrări canonice în limba etruscă au supraviețuit pînă la jumătatea primului mileniu, dar au fost distruse de ravagiile timpului, de decretul Senatului Roman și de foc.

Urnă de înmormîntare

Mitologia este evidențiată de o serie de surse în diferite medii; de exemplu, reprezentări pe un număr mare de ceramică, inscripții și scene gravate pe cristalul Praenestine (cutii ornate) și pe specula (oglinzi ornate de mînă).

În prezent, au fost publicate cîteva duzini de fascicule de Corpus Speculorum Etruscorum. În mod specific, figurile mitologice și al cultului Etrusc apar în Lexicon Iconographicum Mythologiae Classicae.

Sărbătorile

Fiecare dintre cele douăsprezece oraşe şi ţinuturi federate ale Etruriei îşi avea propriile sărbători dar existau si sărbători comune tuturor dedicate cinstirii zeilor sau legate de schimbarea anotimpurilor sau de evenimente din anul agricol etc.

Cea mai mare sărbătoare comună din Etruria pare să fi fost aceea închinată lui Volturnus, în martie.

Urna din Chiusi

Cu acest prilej se ţinea şi o mare adunare publică, în cadrul căreia se făcea o cercetare a activităţii de peste an a conducătorilor oraşelor, se numea un şef al jocurilor care urmau şi un sacerdos ca întîistătător al federaţiei, şi i se punea coroană pe cap.

Concluzii

Religia etruscilor a stat la baza formării şi dezvoltării ulterioare a religiei romanilor. Bogată în ce priveşte panteonul, dar mai bogată în divinaţie, cult şi mitologie, această religie s’a pierdut în negura secolelor sub vălurile sincretiste care au acoperit spiritualitatea etrusca primară.

Credinţa puternică în existenţa de după moarte a etruscilor a dus la crearea unor opere de artă religioasă rămase pînă astăzi ca mărturie despre configuraţia şi credinţa unui popor acum dispărut sau asimilat.

Citiți și:  PARADOXUL ETRUSC (TOSCAN) AL LIMBII ITALIENE

Sursă: Seneca cel Tînăr. „II.32.2″. Naturales Quaestiones .
Krauskopf, I. 2006. ”Mormîntul de dincolo. Religia etruscilor”, editată de N. de Grummond și E. Simon. Austin: Universitatea din Texas Press. p. 73-75.
Date de la De Grummond & Simon (2006), p. VII.
Cary, M.; Scullard, HH (1979). Istoria Romei (a 3-a ediție). p. 24.

Bonfante, Giuliano; Bonfante, Larissa (2002). The Etruscan Language: an Introduction. Manchester: University of Manchester Press.
Bonnefoy, Yves (1992). Roman and European Mythologies. University of Chicago Press. ISBN 0-226-06455-7. Translated by Wendy Doniger, Gerald Honigsblum.
De Grummond; Nancy Thomson (2006). Etruscan Mythology, Sacred History and Legend: An Introduction. University of Pennsylvania Museum of Archaeology.
De Grummond, Nancy Thomson; Simon, Erika, eds. (2006). The Religion of the Etruscans. Austin: University of Texas Press.
Dennis, George (1848). The Cities and Cemeteries of Etruria. London: John Murray. Available in the Gazetteer of Bill Thayer’s Website at
Pallottino, M. (1975). Ridgway, David, ed. The Etruscans. Translated by Cremina, J (Revised and Enlarged ed.). Bloomington & London: Indiana University Press.
Richardson, Emeline Hill (1976) [1964]. The Etruscans: Their Art and Civilization. Chicago: University of Chicago Press.
Rykwert, Joseph (1988). The Idea of a Town: the Anthropology of Urban Form in Rome, Italy and the Ancient World. MIT Press.
Swaddling, Judith; Bonfante, Larissa (2006). Etruscan Myths. University of Texas Press.
Thulin, Carl (1906). Die Götter des Martianus Capella und der Bronzeleber von Piacenza (in German). Alfred Töpelmann.