7 Culte de mister greco-romane pe care ar trebui să le știi

Advertisement

• 1. CULTUL CICLULUI
• 2. CULTUL SABAZIOSULUI
• 3. MISTERELE ELEUSINICE
• 4. MITRAISM
• 5. CULTUL ISIS
• 6. MISTERE CABEIRI
• 7. MISTERE DIONIZE

Vechile religii de mister greco-romane erau un grup de culte secrete care se închinau zeilor mai puțin cunoscuți în afara panteonilor oficiali. Deoarece membrilor li s-a interzis să discute credințele și practicile lor cu străini, detaliile activităților lor sunt acum rare, dar savanții speculează că inițiatilor li s-a oferit o anumită formă de cunoștințe secrete, au manipulat obiecte sacre și au acționat povești sacre pentru a obține favoare cu zeitatea lor și pentru a asigura o viață după viață mai bună.

Advertisement

Deși participarea la aceste culte se crede că s-a încheiat odată cu creșterea creștinismului, influența lor este încă evidentă în fascinația răspândită a societății pentru societățile secrete și cele oculte. Iată șapte dintre cele mai influente Mistere greco-romane și câteva dintre puținele pe care le știm despre ele.

1. CULTUL CICLULUI

Cybele, sau Magna Mater, a venit în Grecia în jurul secolului al V-lea î.e.n. de la vechii oameni indo-europeni cunoscuți sub numele de Phrygians. Se credea că locuiește pe munții de pe munte unde, însoțită de lei, domnea lumea naturală. Ea este adesea înfățișată - așa cum este mai sus - ținând o tamburină primitivă, care se potrivește, deoarece ritualurile asociate cu ea includeau muzică puternică, percuțivă și dans frenetic. Worshipers of Cybele a participat, de asemenea, la taurobolium, un sacrificare rituală a taurului care, potrivit unuia (în mod sigur ostil), relatarea romană târzie implicată inițiază poziționându-se sub taur și dus în sângele său.

Advertisement

Cultul lui Attis a fost o adăugare ulterioară a mitosului Cybele. Attis a fost un muritor care a stârnit progresele romantice ale lui Cybele și a fost pedepsit cu nebunie, determinându-l să-și taie propriile testicule și să moară. În cele din urmă, Cybele a avut o schimbare de inimă și l-a solicitat pe Zeus pentru a permite învierii lui Attis. Drept urmare, toți preoții Cybele în această epocă au efectuat aceeași tăiere, adesea public, în speranța de a renaște într-o singură zi.

2. CULTUL SABAZIOSULUI

Zardulu

Cultul lui Sabazios a luat naștere cu frizii și tracii din Europa de Est, dar a fost cunoscut în Grecia încă din secolul al V-lea î.e.n. Sabazios este descris ca un călăreț nomad, luptând adesea cu un șarpe. La fel ca mulți dintre zeii adorați de cultele misterului, nu există mituri supraviețuitoare legate de el - doar o scurtă referință istorică spunând că inițiații lui practicau manipularea rituală a șarpelui. Există, de asemenea, câteva exemple oarecum misterioase de sculpturi metalice numite „mâinile lui Sabazios”, care au elemente simbolice care împodobesc palma și vârful degetelor, precum șerpi, broaște, șopârlă, figuri umane, pinioane și fulgere.

Advertisement

3. MISTERELE ELEUSINICE

Zardulu

Misterele eleusiniene au fost cele mai îndelungate și cele mai populare dintre cultele misterului. Ei au fost dedicați închinării zeiței Demeter, despre care se credea că a dat agricultură oamenilor, aducându-i în existență civilizată. Cel mai proeminent mit asociat cu Demeter este răpirea fiicei sale, Persefone, de către Hades. Căutarea lui Demeter a dus-o în cele din urmă în vechiul oraș grecesc Eleusis și în lumea interlopă. S-a spus că, în această perioadă, eșecul ei de a participa la culturi a cauzat sezonul toamnei, dar când a apărut cu Persefone, a putut să participe din nou la recoltele, începând primăvara.

Advertisement

Deși detaliile sunt rare, se crede că acest mit a fost acționat în ceremonii de la Eleusis, recoltarea simbolică a cerealelor fiind un element focal. Unii susțin că acest lucru a fost făcut în timp ce inițiații erau sub influența halucinogenilor. Misterele eleusiniene au fost abolite până în secolul al IV-lea, de către împăratul roman Theodosius cel Mare.

Un cult s-a dezvoltat și în jurul lui Despoina, fiica lui Demeter și Poseidon, a spus că a fost concepută în timp ce ambii părinți erau sub formă de cai. Acest lucru i-a determinat pe unii să creadă că ea era vestigiul unei străvechi zeițe equine. Detaliile închinării ei nu sunt cunoscute și nici măcar numele ei nu este tocmai precis - numele ei adevărat a fost spus doar inițiatilor, nimeni dintre ei nu l-a repetat niciodată.

Advertisement

4. MITRAISM

Zardulu

Mithras este probabil cel mai cunoscut pentru că a fost venerat de armata romană ca protector al imperiului, dar originile sale pot fi urmărite de zeul persan anterior Mithra, și este probabil legat de zeul hindus Mitra. Nu există mituri supraviețuitoare despre Mithras, al cărui cult a fost stabilit în lumea romană până în secolul I, și tot ceea ce știm vine din imagini în peșteri subterane sub denumirea de mitrau. Aceste imagini în general înfățișează zeul care înjunghia un taur în gât și întâlnește soarele, cei doi mâncând pe taur împreună. Ocazional, un scorpion este descris înțepând testiculele taurului în timp ce un câine linge sângele taurului.

Advertisement

5. CULTUL ISIS

Zardulu

Isis este o zeiță de origine egipteană care s-a dezvoltat urmărind în Grecia și Roma după aproximativ 300 î.Hr. Avea temple proeminente, o preoție dedicată și adepți devotati. Se credea că influențează fertilitatea și agricultura, dar pe măsură ce închinarea ei se răspândea în zone noi, aceasta s-a schimbat pentru a se potrivi nevoilor adepților ei. Cel mai cunoscut mit al ei tratează moartea soțului ei, Osiris și eforturile ei de a-l învia. Acest mit a fost interpretat ritualic de inițiați ai cultului ei, care și-au bărbierit capul, au purtat uniforme de in și au cântat instrumente egiptene de percuție numite sistrums.

Strâns legat de cultul lui Isis a fost cel al lui Serapis. Iubitor al lui Isis, el era în părți egale grecești și egipteni și se crede că a fost introdus ca o modalitate de unificare a celor două culturi. Harpokrates, fiul lui Isis și Serapis, este adesea înfățișat ținându-și degetul peste buze - ca și cum le-ar aminti inițiatilor să nu le dezvăluie secretele.

6. MISTERE CABEIRI

Zardulu

Cabeiri erau un grup de zei adorați în principal pe insulele grecești, cel mai proeminent pe Samotrace și Lemnos, precum și în alte părți din Grecia și Asia Mică. Acestea erau în mod obișnuit înfățișate ca Axiocersu și fiul său Cadmilus, deși uneori reprezentările includeau două femele, Axierus și Axiocersa. Popular cu marinarii, inițierea în misterele lor a promis siguranța împotriva nenorocirilor mării, iar închinătorii lor s-au angajat și în ritualuri de purificare și fertilitate. Secretele lor erau bine păzite, așa că se știe puțin despre ei și urmașii lor.

7. MISTERE DIONIZE

Zardulu

Dionisos, zeul vinului, a reprezentat natura primitivă a oamenilor, despre care urmașii săi credeau că este accesibilă prin capacitatea vinului de a reduce inhibițiile. De asemenea, i se credea că are putere asupra morții, ca urmare a faptului că a fost sfâșiat de titani și apoi a înviat de tatăl său, Zeus. Ca și celelalte mistere, o mare parte a cultului său rămâne necunoscut, dar unele aspecte au fost practicate în public - orgii frenetice, bețiv, cântarea unor instrumente numite bullroarers și sacrificarea animalelor folosind un topor cu cap dublu, urmată de băutura lor sânge amestecat cu vin. În artă, Dionysus este adesea înfățișat într-o procesiune de satiri și femei care poartă piei de animale, cu iedera înfășurată în jurul sprâncenelor și ținând personalul cu pinioane deasupra.

Misterele dionisiace au evoluat în cele din urmă în misterele orfice, care au fost stabilite până în jurul secolului al V-lea î.e.n. Aceste culturi s-au ocupat de închinarea lui Orfeu, un muzician legendar despre care s-a spus că a stabilit misterele dionisiene. Orficii, cum sunt numiți, au trăit un stil de viață ascetic, lăsând în urmă practicile decadente ale predecesorilor lor. Ei credeau că oamenii sunt divini, creați din cenușa titanilor care au ucis pe Dionisos. Din păcate, au moștenit și păcatele titanului, pentru care au trebuit să ispășească. Unele dintre ritualurile lor includeau dezmembrarea reală sau simbolică a unei persoane care îl reprezenta pe Dionysus, care a fost apoi înțeles că renaște.

https://ro.myvadesigns.com/7-greco-roman-mystery-cults-you-should-know-829422

Zeita Isis si misterele acesteia

 În vechea religie egipteană Isis era considerată divinitatea universală, stăpână a Cerului şi a Pământului. Acest aspect a fost accentuat în perioada elenistică. Sub influenţa sincretismului religios care se manifesta în epocă Isis a fost asimilată cu Demetra, Hera şi Afrodita din mitologia greacă, cu zeiţa feniciană Astrate şi cu Iştar din religia babiloniană. Isis era zeiţa cu mii de nume; ea reprezenta trecutul, prezentul şi viitorul. De asemenea Isis o întruchipa pe „natura-mamă”, suverana elementelor. Reprezentările o înfăţişează ca pe o sinteză între Hera şi Afrodita. Este înveşmântată într-o tunică de in şi o mantie. Faţa ei poartă amprenta durerii materne, a dragostei şi măreţiei cereşti.

Zeita Isis înveșmântată intr-o tunică de in si o mantie

Misterele zeitei Isis aveau loc împreună cu cele ale lui Serapis şi se bazau pe ritualurile din vechiul Egipt. Episodul principal al reprezentaţiei dramatice îl constituia moartea si învierea lui Serapis. Scenele de pantomimă arătau publicului cum Isis, doborâtă de durere, căuta cu disperare rămăşiţele corpului soţului ei; în momentul în care regăsea ţrupul ea îl readucea la viată. Învierea si zdrobirea forţelor răului erau ovaţionate de mulţime.

Scriitorul şi filosoful latin Apuleius care a trăit în secolul al II-lea d.H. a prezentat în romanul fantastic „Metamorfozele” (sau „Măgarul de aur”) un tablou al epocii imperiale, al vieţii culturale şi al credinţelor religioase. Cu această ocazie el a descris ceremonia de iniţiere în misterele lui Isis.

Pagina din „Metamorfozele” de Apuleius

Autorul a relatat aventurile lui Lucius care, dorind să cunoască toate plăcerile vieţii, a luat parte la o experienţă magică; ca urmare a acesteia, el a fost transformat în măgar. Desi în aproape tot romanul personajul principal este Lucius, în abordarea misterelor eroul este însuşi autorul care a istorisit modul în care s-a desfăşurat propria iniţiere. Fiind unul dintre initiaţi el a jurat să nu dezvăluie esentialul ritualului, dar relatările sale au fost suficiente pentru a putea schiţa desfăşurarea solemnităţilor.

Pe scurt, acţiunea romanului este următoarea: Lucius a fost transformat In măgar. Sub această nouă înfăţişare el a participat la cele mai diverse aventuri. În final el a ajuns în Corint şi, reuşind să scape din circul în care se afla, s-a îndreptat către mare pentru a se răcori în ape şi a se odihni pe ţărmuri. El a invocat-o pe marea zeiţă Isis rugând-o să dezlege de blestemul sub care se afla. La scurt timp, Lucius a căzut într-un somn profund; Isis i s-a arătat în toată măreţia. Cu această ocazie Apuleius a descris-o pe zeița Isis. Zeiţa avea părul lung şi negru. Pe cap, deasupra unei cununi, strălucea un disc plat care simboliza luna. Acesta era încadrat două vipere din aur care îşi ridicau capetele. Culoarea rochiei de in era schimbătoare: când albă precum crinul, galbenă ca şofranul sau roşie ca trandafirul. Isis era învăluită într-o mantie neagră pe care erau brodate mii de stele care înconjurau astrul nopţii. În mâna dreaptă zeița Isis ţinea un instrument muzical, iar de mâna stângă atârna o lampă din aur pe mânerul căreia se afla o aspidă (reptila legendara foarte otrăvitoare). Sandalele divinităţii erau din fibră de palmier, arborele victoriei.

Zeita Isis

Zeiţa, mişcată de suferinţele lui Lucius, i-a promis tânărului că va ajuta să se transforme în om, spunându-i şi cum trebuie să procedeze.

În ziua de 5 martie, urma să se desfăşoare o procesiune în onoarea lui Isis, care era si ocrotitoarea navigatorilor. În mijlocul cortegiului Marele Preot avea sarcina de a purta o coroană de flori. Lucius, sfătuit de Isis, trebuia să ajungă în dreptul sacerdotului şi să înghită cununa. El nu trebuia să se teamă deoarece zeiţa îl îndruma. În schimbul ajutorului primit, zeița Isis i-a solicitat tânărului ca în viitor să devină unul dintre adoratorii ei. În compensaţie va fi primit printre iniţiaţi şi va beneficia de o fericire deplină. De îndată ce s-a trezit din vis Lucius s-a grăbit să ajungă în oraş pentru a lua parte la ceremonie. În ziua solemnă totul s-a desfăşurat precum a prezis zeiţa si tânărul aventurier şi-a recăpătat înfăţisarea de om. În roman sunt prezentate solemnităţile organizate în onoarea zeiţei Isis.

Soarele strălucea pe cer. Femeile, onorate că făceau parte din suită, erau îmbrăcate în rochii albe. Unele dintre acestea aveau buchete de flori, iar altele purtau oglinzi. Drumul parcurs de mulţime era stropit cu parfum. Oamenii, cu torţe în mâini sau cu lumânări, urmau alaiul. Lumina era destinată divinităţii Isis care a dat naştere astrelor. Muzicantii interpretau melodii în onoarea lui zeitei Isis.

În urma suitei sacre se afiau iniţiaţii: bărbati si femei de toate vârstele, aparţinând diferitelor clase sociale. Toţi erau îmbrâcaţi în haine albe. Femeile purtau un văl transparent, iar bărbaţii aveau capul ras. Cei cinci preoţi care purtau însemnele divinitătii erau înveşmântaţi în tunici de culoare albă strânse în talie. Primul avea o lampă, al doilea susţinea altarele, cel de-al treilea ţinea într-o mână o ramură din aur, al patrulea prezenta mulţimii simbolul justiţiei şi un potir alungit plin cu lapte.

Ultimul sacerdot ducea o amforă. În spatele preoţilor se afla grupul „zeilor” reprezentaţi cu capete de animal pe trup de om. Toţi erau împodobiţi cu bijuterii din aur. În urma lor Marele Preot avea în mâna dreaptă o coroană de trandafiri.

Cel care aspira să fie iniţiat în misterele lui Isis îsi exprima dorinţa de a trăi în interiorul templului, ocazie care îi permitea să discute cu preoţii şi să participe la ritualurile zilnice. În credinţa egiptenilor preotul care urma să iniţieze un profan în cultul lui Isis era ales de providenţa divină. De asemenea ei considerau că zeita detinea cheile de la porţile înfernului si la cele ale mântuirii. Primirea adevărului era similară cu intrarea voluntară în moarte, şi a trăi echivala cu a fi pregătit în permanenţă pentru a muri. De aceea, oamenii care se apropiau de sfârşitul vieţii erau cei îndreptăţiţi în a păstra secretele încredinţate de Isis.

Zeita Isis între Infern si mântuire

Candidatii la iniţiere trebuiau să dea dovadă de răbdare si să se abţină de la consumul alimentelor interzise. Cărţile Sacre erau scrise cu caractere necunoscute; de fapt erau mai multe formulare cu simboluri si abrevieri. Exista si o listă cu toate obiectele care erau necesare iniţierii.

Ceremonia incepea cu o baie de purificare. Preotul il stropea pe profan cu apă pentru a îndepărta tot ce era impur. Citirea din Cărţile Sacre şi îmbăierea se desfăşurau în prima parte a zilei.

Către seară ritualul continua în templul lui Isis; în taină, în faţa altarului zeiţei, sacerdotul îi dădea ultimele sfaturi candidatului la initiere. Urma o perioadă de zece zile de post, fiind interzis consumul cărnii si al vinului.

Templul lui Isis

După acest interval de abstinenţă urma ceremonia propriu-zisă de iniţiere. Mulţimea oferea daruri celui care dorea primit în mistere. Apoi profanii erau îndepărtati, iar iniţiatul se îmbrăca într-o tunică de lână. Preotul îl lua de mână şi îl ducea în capela sanctuarului. Ritualul din această incintă nu este prezentat cititiorului, deoarece poruncile zeiţei Isis considerau drept sacrilegiu transmiterea oricărei informaţii privitoare la solemnităţile din sanctuar. Pe scurt, Apuleius a menfionat însă că a păşit în lumea morţilor, a observat că soarele lumina în timpul noptii, i-a văzut în fată pe zei pentru ca final să fie readus la viaţă.

În zori, la încheierea ceremoniei, iniţiatul pufla douăsprezece vesminte preoţeşti. În mijiocul templului, lângă statuia zeiţei a fost ridicată o platformă de lemn pe care a fost aşezat noul membru al cultului. Pe frunte i-a fost asezată o cunună din frunze de palmier, iar în mâna dreaptă o torţă aprinsă. Acea zi reprezenta acceptarea iniţiatului în mistere si era considerată o zi festivă. După trei zile, iniţierea era completă.

Misterele erau compuse din mai multe trepte din iniţiere. „Misterele nocturne ale zeului suprem” care prezentau moartea şi învierea lui Serapis – Ospiris constituiau cel, de-al doilea grad al inițierii.

După o nouă ceremonie nocturnă urma ultima etapă despre care Apuleius nu a făcut nici o menţionare. În ceea ce iveste relatarea ritualurilor din sanctuar autorul romanului „Metamorfozele” a făcut o descriere a mortii şi a învierii. Există mai multe ipoteze legate de ce s-a întâmplat în realitate în sanctuar. Explicaţia curentă este aceea că misterele conţineau scene simbolice ale morţii si învierii. Neofitul era condus în diferite săli întunecoase în care era reprezentat Infernul. Lăsat singur un scurt moment în obscuritate era apoi introdus într-o încăpere unde o flacără orbitoare strălucea în faţa ochilor săi. Iniţiatul avea impresia că percepe strălucirea Soarelui în plină noapte şi cum statuile zeilor se luminau în acelasi moment el putea observa şi adora divinităţile din apropiere.

Anumiţi cercetători sunt de părere că ceremoniile iniţiatice din misterele lui Isis constau în realizări similare cu experienţele de spiritism în care magia şi misticismul jucau un rol important. Misterele popoarelor primitive se bazează pe somnul hipnotic care provoacă starea care pentru ei simbolizează moartea şi din care adepţii ies pentru a intra într-o nouă viaţă. Ei consideră că în momentul în care autorul a menţionat că a atins tărâmul morţii, el se afla în stare de somnambulism. De asemenea când a relatat că a văzut Soarele strălucind în miezul nopţii, Apuleius a prezentat fenomene luminoase pe care le-a perceput în timpul transei.

Descrierea lui Apuleius reprezintă un document excepţional al antichităţii. În prezentarea ceremoniei de iniţiere în cultul lui Isis mulţi autori au întrevăzut şi alte mistere.

https://enigmatica.ro/zeita-isis-si-misterele-acesteia/

Orfeu-marele înțelept trac și învățătura sa,orfism

 

Prima mențiune a lui Orfeu o găsim la poetul Ibikos din Rhegium,în secolul al VI-lea î. Hr.,acesta numindu-l pe Orfeu „strălucitor de faimos”.Pindar îl numește „cântărețul din forminx,tatăl melodioaselor cântece”,iar Eschil spune despre el că este „cel ce farmecă natura întreagă cu farmecele sale”.Și toți sunt de acord că Orfeu era trac.Începând cu secolul al V-lea î. Hr. imaginea lui se îmbogățește,fiind prezentat cântând din liră,înconjurat de păsări,animale sau de credincioși traci.În „Bassarizii”,Eschil,care a relatat drama lui Orfeu,spune despre acesta că în fiece dimineață ar fi urcat până în vârful muntelui Pangaios spre a se închina soarelui,Apollo,fapt ce a stârnit mânia lui Dionysos și a dus la sfâșierea lui Orfeu de către bacantele,menadele,acestuia,trupul fiindu-i împrăștiat,iar capul dus la Lesbos,unde a devenit oracol.

Dar,dincolo de povestiri,sunt învățăturile lui Orfeu.Cu acestea ia naștere un nou tip de cunoaștere,un nou mod de a privi lumea.Adepții orfici înlocuiesc orgia dyonisiacă cu katharsisul orfic.După spusele lor ei au primit învățăturile direct de la Apollo.

Orfeul tracilor luminează și precum steaua a călăuzit magii spre Betleem și Iisus a îndrumat pe apostoli și pe ucenici,el va călăuzi pe cei dornici pe un drum al perfecțiunii,spre Epoca de aur a omenirii.Orfeu devine simbolul unei mișcări inițiatice,dar și populare în același timp,o mișcare prin care se creează o nouă escatologie în societatea antică.

Orfeu a fost și va rămâne marele legislator,reformator și civilizator,marele înțelept al umanității,aducând lumină într-o societate ce la acel moment era devastată de războaie fratricide,patimi,orgii,pe fondul bețiilor,desfătărilor,mâniei și „enthusiasmos”-ului.

Mișcarea orfică a fost inițiată de Orfeu,parcurgând calea de la Dionysos la Apollo,zeul luminii,devenindu-i acestuia din urmă slujitor fidel,dar fiind în același timp și admirator al artelor și multor științe(medicină,botanică,geografie,drept).Orfeu,pe drept,va fi considerat autor al renumitelor poeme sacre ce au dat numele cultului religios ce-i va purta numele,din secolul VI î. Hr.

Acesta ia forma unei adevărate mișcări protestatare,caracterizându-se prin refuzul de a se solidariza și supune ordinii sociale,sistemului politico-religios al Olimpienilor,punând deci la îndoială religia oficială.

Orfismul propovăduia nemurirea și esența divină a sufletului,precum și impuritatea trupului.În cadrul doctrinei orfice se găsește explicația valorii morale a sufletului,în care sălășluiesc atât binele cât și răul.După moarte sufletul putea primi răsplata vieții veșnice sau a suferințelor și pedepselor Hades-ului.

Referințe despre concepția orfică asupra imortalității putem găsi la Platon,în opera sa „Phaidon”,în care el spune că sufletul săvârșește o pedeapsă datorată unui păcat primordial,iar corpul (soma) este închisoarea sa,mormântul său (sema),astfel că existența în trup este considerată ca fiind un tip de moarte.În același timp,moartea trupului echivalează cu eliberarea și începerea adevăratei vieți.Dar viața adevărată este posibilă doar pentru cei a căror viață în trup a fost judecată pozitiv,pe baza meritelor obținute,în timp ce greșelile din timpul vieții fizice (în trup) vor fi pedepsite.

Orfismul impunea o serie de reguli și interdicții.Printre cele mai importante erau acelea că un adept al orfismului trebuia să poarte haine de culoare albă,să nu îmbrace haine de lână și să fie vegetarian.Grecii vor răspândi ideea că Orfeu i-a învățat pe oameni să nu mănânce mort,adică altfel explicat,să nu mai accepte tradiția religioasă a sacrificiului sângeros și să nu mai întrebuințeze carnea ca hrană.Într-o societate în care consumul de carne echivala cu a practica sacrificiul sângeros,refuzul de a mai consuma carne însemna respingerea ritualului celui mai important al religiei oficiale și valorilor acesteia,comunicarea oamenilor cu zeii și renunțarea la lumea în cauză.Empedocle spune că imortalitatea era strâns legată de metempsihoză,fapt ce explică practicile vegetariene ale orficilor.Conform explicației acestuia,sufletul animalului ucis putea fi al unei persoane apropiate.

Refuzând practica religiei oficiale,orficii se puteau întoarce la starea paradisiacă de dinaintea sacrificiului realizat de Prometeu,la Mecone.Este vorba despre sacrificarea unui bou,în scopul de a-i împăca pe zei și pe oameni.Dar,dând oamenilor carnea și măruntaiele boului,iar zeilor oasele și grăsimea,Prometeu l-a înfuriat pe Zeus,ceea ce a dus la pedepsirea oamenilor prin impunerea unui regim carnivor ca omagiu adus zeilor.Astfel s-a ajuns la abandonarea regimului vegetarian din Epoca de aur.Prometeu în acest mod a condamnat oamenii să devină robi ai morții,instituind superioritatea zeilor față de oameni.Traiul lor în comun se sfârși,devenind în timp doar amintire.

Deci,refuzul orficilor de a consuma carne voia să repare acea greșeală,acel păcat,revenind la starea deplină de fericire paradisiacă.

În opoziție cu tradiția lui Hesiod ce dăduse naștere teologiei oficiale grecești,o cosmogonie ce punea la originea a tot Haosul,ce treptat va duce la constituirea unui Cosmos organizat,în care suveranitatea lui Zeus se va dovedi a fi sfârșitul procesului de la neființă la ființă,Orfeu va propune lumii o altă cosmogonie,un tip de teogonie pe care a transpus-o în Imnurile orfice.

Să vedem pe scurt acea cosmogonie a lui Hesiod.Inițial,a fost Cronos,singurul principiu,necreat dar creator.El creează Haosul și Eterul.Eterul acționează asupra materiei haotice prefăcând-o într-un ou îmbrăcat în hainele negre ale Nopții,ou ce simbolizează viața.O imagine a imperfecțiunii reprezentând plenitudinea Ființei,care se va degrada puțin câte puțin până va ajunge la neființă.Din ou ia naștere primul dintre zei,zeul bisexuat Phanes (Luminosul),numit și Eros sau Protogonos (întâiul născut).Phanes,ca principiu al procreației,creează lumea și zeii.Însă Zeus îl înghite pe Phanes,preluându-i astfel și puterea și înțelepciunea,astfel devenind zeu universal.Însă după aceea,împreună cu zeița-mamă Semele,zămislește pe Dionysos-Zagreus,numit și preafericitul stăpân al lumii.Titanii,între timp,instruiți și instigați de Hera,temându-se că nou-născutul îi va lipsi de putere și privilegii,îl vor devora pe Zagreus.Ca urmare,Zeus îi va fulgera și omorî pe titani și-l va readuce la viață pe Zagreus.Din cenușa titanilor se vor naște primii oameni,având o dublă ascendență,moștenire: cea divino-dionisiacă și cea titanică.

Omul se va dovedi astfel rezultatul unui păcat,cel al morții lui Zagreus,condamnat fiind la pătimirea pământească.

Misterele orfice reprezentau moartea,dar și învierea zeului.Omenirea trebuia să ispășească păcatul originar prin ritualuri orfice,ascetism și purificări,învingând răul dinlăuntrul său și eliberându-și sufletul divin din închisoarea trupului titanic.Astfel,sufletul odată eliberat de povara terestră putea merge alături de zei,dobândindu-și nemurirea și dreptul de a trăi în paradisul divin.Sufletul impur,încărcat de fărădelegi și păcate,va fi supus reîncarnărilor.Cei ce vor cunoaște revelația lui Orfeu și vor avea o viață dedicată binelui vor primi viața eternă.Ținând minte și reamintindu-și mereu de originea lor divină,oamenii se vor putea elibera de corpul titanic și de nesfârșitele renașteri.

Mircea Eliade oferă câteva informații referitoare la ritualurile secrete de inițiere în mistere,pe care le descrie ca fiind „sumare și enigmatice”: cel ce urma să fie inițiat depunea un jurământ de păstrare a secretului în privința modului de desfășurare a ceremoniilor,precum și a adevărurilor revelate pe parcursul ritualului de inițiere.După acest jurământ urma relatarea mitului originii cultului,care era interpretat într-un mod nou pentru neofit „ceea ce echivala cu revelarea adevăratului sens al dramei divine”.Înaintea ritualului de inițiere,neofitul trebuia să urmeze o perioadă de post și purificare.

Iar în ziua morții (celei trupești) omul se va îndrepta spre lăcașul unde domnește Hades.Ritualul prevăzut pentru acest moment s-a putut reconsitui datorită unor tăblițe de aur ce au fost găsite în mai multe morminte din secolele V-IV î. Hr.Pe tăblițele de aur,îndoite în mod ritual și puse în gura celui ce murise trupește,erau scrise indicații legate de ceea ce trebuie să facă.Cinci sau șase dintre tăblițe aveau textul incomplet,dar în 1969 la Hipponion-Vibo Valencia a fost descoperită o tăbliță cu conținut escatologic,datând aproximativ din anul 400 î.Hr.,al cărei text era integral.

Textul sacru,scris pe șaisprezece rânduri,are următorul conținut:”Memoriei îi sunt sacre acestea: (pentru mistic) când îi va sosi ceasul.Vei merge în casele bine construite din Hades:este în dreapta o fântână și lângă aceasta un chiparos alb; acolo coboară sufletele morților pentru a se răcori.De această fântână nici să nu te apropii;dar mai înainte vei găsi apă rece ce curge din Lacul Memoriei;stau înaintea ei paznici,și aceștia te vor întreba,cu siguranță,ce cauți în tenebrele lui Hades cel jalnic.Spune:”Sunt Fiul Luminii și al Cerului Înstelat;sunt ars de sete și nu mai pot:dați-mi repede să beau din apa rece ce vine din Lacul Memoriei”.Și aceștia sunt miloși prin voința suveranului Infernului,și-ți vor da să bei (apa) din Lacul Memoriei și după ce vei fi băut vei merge pe Calea Sacră pe care și alți inițiați (mystai) și posedați de Dionysos(bacchoi) merg glorioși”.

Calea Sacră e desigur cea care poartă la veșnica beatitudine,vestita Insulă a Fericiților,unde se află toți eroii,după cum spune o altă tăbliță,cea de la Petelia.Sau duce în Paradis(Eliseu),unde se află și Rhadamanthys.Între Insula Fericiților și Rhadamanthys se face legătura și în a doua odă olimpică a lui Pindar(în care însă acesta numește Calea Sacră,Calea lui Zeus).În textul tăbliței de aur de la Hipponion,Calea Sacră trebuie însă pusă fără dubii în legătură cu sensul ritual din Imnul către Cerere „cel ce nu e inițiat,nu are aceeași soartă în Hades”.

O corespondență importantă există cu anumite pasaje din „Cartea egipteană a morților”.În această carte este descris clar modul în care era pregătit mortul: acestuia i se dădea un „viaticum” scris ce indica calea de urmat pe tărâmul celălalt,dar oferă și un dialog foarte asemănător cu paznicii: „Cine ești?Ce ești?De unde vii dincoace?”, „Sunt unul dintre voi”.În schimb,motivul Lacului Memoriei,în cartea egipteană este prezentat astfel: morții stau în apă și varsă puțină apă cu mâna.Motivul lacului a fost comparat și cu tradiția pitagoreică.Pe de o parte se vorbește de gimnastica mentală pe care pitagoreicii o făceau dimineața sau chiar și seara,pe de altă parte de graba de a trezi o amintire din existențele trecute,pe care le-ar fi reușit Pitagora și Empedocle.

Orfeu și doctrina sa despre nemurirea sufletului au avut o mare înrâurire asupra societății,influențând pitagorismul,pe Platon și Pindar,iar mai apoi pe neoplatonicieni,prefigurând și pregătind calea pentru creștinism.

Creștinismul,în mod similar orfismului,pleacă de la ideea ispășirii păcatului originar de către om,dar prezintă în același timp ideea mântuirii,credința în înviere și triumful asupra morții,lumina revelației fiind cea care va transforma ființa umană,dând posibilitatea unei vieți fericite prin unirea veșnică cu Dumnezeu în împărăția cerurilor pentru cei drepți,adică inițiații din orfism,semănând în inimile oamenilor dorința binelui și iubirii,în timp ce chinul îi va aștepta pe cei răi.

Arta creștină a acordat un loc aparte figurii lui Orfeu,fapt dovedit de mulțimea frescelor în care acesta este înfățișat cu pileusul pe cap(deși unii insistă să-i spună bonetă frigiană),cu tunica strânsă la mijloc și mantia largă,cântând la țiteră,cântecul său vrăjind și îmblânzind animalele ce-l înconjoară,ori Orfeu înfățișat în mijlocul turmei de oi.Figura sa nu de puține ori apare și pe sarcofage,demonstrând popularitatea și venerația de care s-a bucurat în rândul primilor creștini.Picturile unice,uimitoare prin frumusețea lor,înfățișând pe Orfeu crucificat,picturi aflate în catacombele creștine, nu fac altceva decât să confirme pentru totdeauna ideea de dăruire măreței opere de civilizare a lumii și idealului umanist,va simboliza destinul nemuritor al sufletului,acela al ritmului etern al naturii-trecerea de la unu la multiplu și reîntoarcerea la unu.

Cu siguranță vedem că există și multe asemănări cu zamolxianismul,iar aceste asemănări dintre aceste doctrine nu fac decât să explice de ce creștinismul a prins atât de ușor la străbunii noștri,fără a crea prea multe convulsii,precum s-a întâmplat în alte părți.

MARI M.

https://istoriacumari.wordpress.com/tag/mistere-orfice/

Religia egipteană – De la zeul Soarelui la prima religie monoteistă din lume

 În perioada preistorică fiecare comunitate de oameni ce se afla pe valea Nilului își dezvoltase propriul dumnezeu sau dumnezei, mulți dintre aceștia având legătură cu animalele. Pe parcurs ce Egiptul devenea mai unificat, sub conducerea faraonilor care la rândul lor erau văzuți ca ființe divine, apare un întreg panteon ce se află într-o relație relativ bună.

Faraonul era considerat marele preot al întregii națiuni. În fiecare templu existau preoți locali care țineau locul faraonului. Sarcina lor, la fel ca în fiecare religie timpurie, era de a satisface nevoile zeilor. Aceștia se aflau în cele mai ascunse colțuri ale tempulului, în locuri inaccesibile pentru oamenii de rând. Conform tradiției, preoții erau cei care îi vizitau în mod regulat, îi dezbrăcau, îi spălau, îi ungeau cu uleiuri scumpe iar apoi îi îmbrăcau la loc.

Cele două atribuții principale, atât ale preoților, cât și ale zeilor, erau de protecție împotriva haosului (trebuiau să se asigure în mod deosebit că soarele avea să se ridice în fiecare dimineață) și de a-i ajuta pe cei morți în lumea de dincolo, pe care egiptenii o considerau a fi la fel de plăcută ca aceasta și remarcabil de similară.

La fel ca și pe pământ, bărbații sau femeile ce proveneau din medii avute ar fi avut nevoie de servitori și bunuri de uz comun pentru a le putea fi asigurată o existență confortabilă. De multe ori în mormintele acestor persoane ar fi fost adăugate multe bunuri ce le-ar fi fost de folos pe cealaltă lume.

Apariția în picturile de pe morminte i-a făcut pe mai mulți zei mai cunoscuți ca alții. De exemplu, Anubis, zeul cu cap de șacal care îi conducea pe cei morți prin încercările lor, Toth, zeul cu cap de ibis considerat a fi scribul zeilor, Horus, zeul cu cap de șoim ce era considerat zeitatea cerului și a luminii, Seth, rivalul lui Horus, recunoscut prin botul său ascuțit și misterios, Osiris, ce purta un coif alb înalt care reprezenta ideea de înviere pe lumea cealaltă, fiind zeul morților și nu în ultimul rând soția sa, Isis.

Divinitatea centrală a religiei egiptene era Soarele și chiar din cele mai timpurii perioade cel mai important zeul al soarelui a fost Ra. Se credea că acesta naviga cu barca sa în lumea cealaltă în fiecare noapte. În timpul călătoriei sale, el trebuia de fiecare dată să îl învingă pe duhul cel rău Apophis, înainte să poată reapărea.

La Teba, care devine capitală în aproximativ 2000 Î.Hr., un alt zeu are o foarte mare importanță, acesta fiind Amun. În anul 1500 Î.Hr., Amun se unește cu Ra și devin Amun-Ra, care la rândul său devine din acel moment zeul întregului Egipt și este identificat cu faraonul. Cele două mari temple de la Luxor și Karnak îi sunt dedicate lui Amun-Ra.

Pentru o perioadă scurtă de timp, Amun este mutat din poziția sa centrală în cadrul panteonului egiptean. La scurt timp după ce Amenhotep al IV-lea urcă pe tron, în aproximativ 1353 Î.Hr., el își schimbă numele din Amenhotep care însemna „Amun este mulțumit” în Akhenaton, care însemna „benefic pentru Aton”. Această schimbare a însemnat că acum noul zeu al întregului Egipt era Aton, discul soarelui. Aceasta a marcat prima religie monoteistă din lume.

Șase ani mai târziu, Akhenaton mută capitala de la Teba într-un oraș cu totul nou, undeva la câteva sute de kilometri de Nil, la Amarna. Acolo, un mare templu dedicat lui Aton era piesa centrală. În același timp, faraonul încearcă să șteargă numele lui Amun de pe toate inscripțiile. Aton trebuia să fie singurul zeu al Egiptului. Această schimbare avea să stârnească ura majorității preoților, ce îi considerau un eretic.

Insistența că nu exista nici un alt zeu în afară de Aton a reprezentat un prim pas în direcția monoteismului, acesta fiind motivul pentru care istoricii occidentali îi acordă o mare atenție lui Akhenaton. În perspectiva egipteană, Akhenaton apare ca fiind puțin important prin comparație cu alţi faraoni. În doar câțiva ani după moartea sa, în 1336 Î.Hr., vechea religie a fost restaurată, capitala este mutată înapoi la Teba iar Amarna este distrusă și dată uitării.

Din nou, schimbarea este simbolizată printr-o schimbare de nume. Akhenaton este urmat de doi băieți care se căsătoresc cu fetele sale pentru a da legitimitate noii conduceri. Cel de-al doilea băiat se numea Tutankhaten. După restaurarea cultului lui Amun, numele noului faraon se schimbă în Tutankhamon.

După ce scurta perioadă de glorie a lui Aton ia sfârșit, Amun sau Amun-Ra își reia locul de zeitate principală a egiptenilor, poziție pe care o va păstra atât timp cât Teba va supraviețui.

Distrugerea Tebei de către asirieni în secolul al VII-lea Î.Hr. reduce statutul lui Amun. Cu toate acestea, atunci când Alexandru cel Mare dorește să primească o aură de divinitate egipteană, acesta face un pelerinaj la un altar al lui Amun în secolul al IV-lea Î.Hr. Abia atunci când creștinismul devine religie acceptată în Egipt, cultul lui Amun și al celorlalți zei ajunge la un sfârșit definitiv.

https://destepti.ro/religia-egipteana-de-la-zeul-soarelui-la-prima-religie-monoteista-din-lume