Shinto
Shinto , [a] cunoscut și sub numele de kami-no-michi , [b] este o religie originară din Japonia . Clasificat drept o religie din Asia de Est de către erudiții religiei , practicienii săi o consideră adesea drept religia indigenă a Japoniei și ca religie naturală . Cărturarii îi numesc uneori pe practicanții săi șintoiști , deși adepții folosesc rar acest termen ei înșiși. Nu există o autoritate centrală în controlul Shinto și există multă diversitate în rândul practicienilor.
Shinto este politeist și se învârte în jurul kami („zei” sau „spirite”), entități supranaturale despre care se crede că locuiesc în toate lucrurile. Legătura dintre kami și lumea naturală a făcut ca Shinto să fie considerat animist și panteist . Kami sunt venerați la altare gospodărești kamidana , altare de familie și altare publice jinja . Acestea din urmă sunt formate din preoți, cunoscuți sub numele de kannushi , care supraveghează ofertele de mâncare și băutură la kami-ul specific consacrat în acea locație. Acest lucru se face pentru a cultiva armonia dintre oameni și kami și pentru a solicita binecuvântarea acestuia din urmă. Alte ritualuri obișnuite includ kaguradansuri, rituri de trecere și festivaluri sezoniere. Altarele publice furnizează, de asemenea, accesorii religioase, cum ar fi amuletele , adepților religiei. Shinto nu subliniază codurile morale specifice, deși pune un accent conceptual major pe asigurarea purității, în mare parte prin practici de curățare, cum ar fi spălarea ritualului și scăldatul. Shinto nu are un singur creator sau text doctrinar specific, dar există într-o gamă diversă de forme locale și regionale.
Deși istoricii dezbat în ce moment este potrivit să se refere la Shinto ca o religie distinctă, venerația kami a fost urmărită în perioada japoneză Yayoi (300 î.Hr. până la 300 e.n.). Budismul a intrat în Japonia la sfârșitul perioadei Kofun (300-538 CE) și s-a răspândit rapid. Sincretizarea religioasă a făcut ca venerarea kami și budismul să fie inseparabile funcțional, un proces numit shinbutsu-shūgō . Kami-urile au ajuns să fie privite ca făcând parte din cosmologia budistă și au fost din ce în ce mai descrise antropomorf. Cea mai veche tradiție scrisă cu privire la închinarea la kami a fost înregistrată în secolul al VIII-lea Kojiki și Nihon Shoki . În secolele următoare, shinbutsu-shūgōa fost adoptat de gospodăria imperială a Japoniei. În perioada Meiji (1868-1912 e.n.), conducerea Japoniei a expulzat influența budistă din închinarea kami și a format statul Shinto , pe care l-au folosit pentru a încuraja naționalismul și închinarea imperială. Altarele au intrat sub o influență guvernamentală crescândă, iar împăratul Japoniei a fost ridicat la o poziție deosebit de înaltă ca kami. Odată cu formarea Imperiului Japonez la începutul secolului al XX-lea, Shinto a fost exportat în alte zone din Asia de Est. După înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial , Shinto a fost separat oficial de stat .
Shinto se găsește în principal în Japonia, unde există în jur de 100.000 de sanctuare publice, deși practicanții sunt găsiți și în străinătate. Numeric, este cea mai mare religie a Japoniei, a doua fiind budismul. Cea mai mare parte a populației țării participă atât la activitățile șintoiste, cât și la cele budiste, în special la festivaluri, reflectând o viziune comună în cultura japoneză conform căreia credințele și practicile diferitelor religii nu trebuie să fie exclusive. Aspecte ale Shinto au fost, de asemenea, încorporate în diferite mișcări religioase noi japoneze .
Definiție [ editați ]
Nu există o definiție universal acceptată a Shinto. [1] Cu toate acestea, autorii Joseph Cali și John Dougill au afirmat că, dacă ar exista „o singură definiție largă a Shinto” care ar putea fi propusă, ar fi că „Shinto este o credință în kami ”, entitățile supranaturale de la centrul religiei. [2] Japanologist Helen Hardacre a declarat că „Shinto cuprinde doctrine, instituții, ritual, și viața comună bazată pe cult kami“, [3] , în timp ce savantul religiei Inoue Nobutaka observat termenul a fost „folosit adesea“ în „referire la Kami cult și teologii, ritualuri și practici conexe. "Shintoists , deși acest termen nu are o traducere directă în limba japoneză. [5]
Savanții au dezbătut în ce moment al istoriei este legitim să începem să vorbim despre Shinto ca un fenomen specific. Savantul religiei Ninian Smart, de exemplu, a sugerat că se poate „vorbi despre religia kami din Japonia, care a trăit simbiotic cu budismul organizat și abia mai târziu a fost instituționalizată sub numele de Shinto”. [6] În timp ce diferite instituții și practici asociate cu Shinto existau în Japonia până în secolul al VIII-lea, [7] diferiți cercetători au susținut că Shinto ca religie distinctă a fost „inventată” în esență în secolul al XIX-lea, în era japoneză Meiji . [8]Savantul religiei Brian Bocking a subliniat că, mai ales atunci când se ocupă de perioade de dinaintea erei Meiji, termenul Shinto ar trebui „abordat cu prudență”. [9] Inoue Nobutaka a afirmat că „Shinto nu poate fi considerat ca un sistem religios unic care a existat din perioada antică până în cea modernă”, [10] în timp ce istoricul Kuroda Toshio a remarcat că „înainte de timpurile moderne Shinto nu exista ca o religie independentă ". [11]
Categorizare [ editați ]
Mulți cercetători descriu Shinto ca pe o religie . [12] Cu toate acestea, unii practicanți preferă să vadă Shinto ca o „cale”, [13] caracterizându-l astfel mai mult ca obicei sau tradiție decât religie, [14] parțial ca o pretenție pentru încercarea de a ocoli separarea japoneză modernă de religie și stat și să restabilească legăturile istorice ale lui Shinto cu statul japonez. [15] Mai mult, religia ca concept a apărut în Europa și multe dintre conotațiile pe care termenul le are în cultura occidentală „nu se aplică cu ușurință” la Shinto. [16] Spre deosebire de religiile cunoscute în țările occidentale, precum creștinismul șiIslam , Shinto nu are un singur fondator [17] și niciun text canonic unic. [18] Religiile occidentale tind să sublinieze exclusivitatea, dar în Japonia a fost mult timp considerat acceptabil să practici diferite tradiții religioase simultan. [19] Prin urmare, religia japoneză este extrem de pluralistă . [20] Shinto este adesea citat alături de budism ca fiind una dintre cele două religii principale ale Japoniei, [21] și cele două diferă adesea prin focalizare, budismul subliniind ideea de a transcende cosmosul, pe care îl consideră plin de suferință, în timp ce Shinto privind adaptarea la cerințele pragmatice ale vieții. [22]Shinto a integrat elemente din tradițiile religioase importate în Japonia din Asia continentală, cum ar fi budismul, confucianismul , taoismul și practicile de divinație chineze . [23] Are multe asemănări cu alte religii din Asia de Est , în special prin credința sa în multe zeități. [24]
- Savant de religie Brian Bocking [25]
Savanții de religie au dezbătut cum să clasifice Shinto. Inoue a considerat-o parte din „familia religiilor est-asiatice”. [26] Filosoful Stuart DB Picken a sugerat ca șintoismul să fie clasificat drept religie mondială , [27] în timp ce istoricul H. Byron Earhart a numit-o „religie majoră”. [28] La începutul secolului al XXI-lea a devenit din ce în ce mai frecvent ca practicienii să numească Shinto o religie naturală . [29] De asemenea, este adesea descrisă ca o religie indigenă , [30] deși aceasta generează dezbateri asupra diferitelor definiții diferite ale „indigenului” în contextul japonez.[31] Noțiunea de Shinto ca „religie indigenă” a Japoniei a rezultat din creșterea naționalismului modern în perioada Edo până în epoca Meiji; [32] această viziune a promovat ideea că originile lui Shinto erau preistorice și că reprezentau ceva de genul „voinței de bază a culturii japoneze ”. [33] Teologul șintoist proeminent Sokyo Ono, de exemplu, a spus că închinarea kami a fost „o expresie” a „credinței rasiale native japoneze care a apărut în zilele mistice ale îndepărtatei antichități” și că a fost „la fel de indigenă națiunea japoneză în existență ”. [34]Mulți cercetători consideră această clasificare ca fiind inexactă. Earhart a remarcat faptul că Shinto, deoarece a absorbit multă influență chineză și budistă, era „prea complex pentru a fi etichetat pur și simplu” ca „religie indigenă”. [28]
Există variații locale substanțiale în modul în care se practică șintoismul; [35] antropologul John K. Nelson a remarcat că „nu este o entitate monolitică unificată care are un singur centru și un sistem propriu”. [31] Au fost identificate diferite tipuri de Shinto . „Shinto Shrine” se referă la practicile centrate în jurul altarelor, [36] și „Shinto domestic” la modalitățile prin care kami sunt venerați în casă. [37] Unii cercetători au folosit termenul „Shinto popular” pentru a desemna practici localizate Shinto [38] sau practici în afara unui cadru instituționalizat. [31] În diferite epoci din trecut, a existat și un „ stat Shinto", în care credințele și practicile șintoiste erau strâns legate între ele cu statul japonez. [36] Prin reprezentarea" unui termen portmanteau "pentru multe tradiții variate din Japonia, termenul" shinto "este similar cu termenul" hinduism ", folosit pentru a descrie tradiții variate în toată Asia de Sud. [39]
Etimologie [ editați ]
Termenul Shinto este adesea tradus în engleză ca „calea kami”, [40] deși semnificația sa a variat de-a lungul istoriei japoneze. [41] Alți termeni sunt uneori folosiți sinonim cu „Shinto”; acestea includ kami no michi („calea kami”), kannagara no michi („calea divinului transmis din timpuri imemoriale”), Kodō („calea veche”), Daidō („calea cea mare”) și Teidō („calea imperială”). [42]
Termenul Shinto derivă din combinația a două caractere chinezești: shen (神), care înseamnă Spirit și dao (道), care înseamnă „cale”, „drum” sau „cale”. [43] chinez Termenul Shendao a fost adoptat inițial în japoneză ca Jindo ; [44] acesta a fost probabil folosit pentru prima dată ca termen budist pentru a se referi la zeități nebudiste. [45] Printre cele mai vechi apariții cunoscute ale termenului Shinto în Japonia se află în textul din secolul al VIII-lea, Nihon Shoki . [46] Aici, poate fi un termen generic pentru credința populară, [47]sau, alternativ, se referă la taoism, deoarece multe practici taoiste fuseseră importate recent din Asia continentală. [48] În aceste utilizări japoneze timpurii, cuvântul Shinto nu s-a aplicat unei tradiții religioase distincte și nici unui lucru unic japonez; [49] secolul al XI-lea Konjaku monogatarishui, de exemplu, se referă la o femeie din China care practică shintoismul , precum și la oamenii din India care se închină kami , indicând că acești termeni erau folosiți pentru a descrie religii în afara Japoniei. [50]
În Japonia medievală, închinarea kami a fost în general văzută ca făcând parte din budismul japonez , kami înșiși fiind deseori interpretate ca Buddha . [51] În acest moment, termenul Shinto se referea din ce în ce mai mult la „autoritatea, puterea sau activitatea unui kami , fiind un kami sau, pe scurt, starea sau atributele unui kami ”. [52] Apare sub această formă în texte precum Nakatomi no harai kunge și Shintōshū stories . [52] În Dicționarul japonez portughez din 1603, Shintoeste definit ca referindu-se la „ kami sau la chestiuni legate de kami ”. [53] Termenul Shinto a devenit comun în secolul al XV-lea. [54] În perioada Edo târzie, savanții kokugaku au început să folosească termenul Shinto pentru a descrie ceea ce credeau că este o tradiție japoneză veche, durabilă și indigenă, care a precedat budismul; au susținut că Shinto ar trebui folosit pentru a distinge cultul kami de tradiții precum budismul, taoismul și confucianismul. [55] Această utilizare a termenului Shinto a devenit din ce în ce mai populară din secolul al XVIII-lea. [9] Termenul Shintoa câștigat o utilizare obișnuită de la începutul secolului al XX-lea încoace, când a înlocuit termenul taikyō („mare religie”) ca denumire pentru religia de stat japoneză. [39]
Credințe [ editați ]
Kami [ editați ]
Shinto este politeist , implicând venerarea multor zeități cunoscute sub numele de kami , [2] sau uneori ca jingi . [56] Așa cum se întâmplă adesea în limba japoneză , nu se face aici nicio distincție între singular și plural și, prin urmare, termenul kami se referă atât la kami individual, cât și la grupul colectiv de kami. [57] Deși nu are o traducere directă în engleză, [58] kami a fost uneori redat ca „zeu” sau „spirit”; [59] istoricul religiei Joseph Kitagawa a declarat că aceste traduceri în limba engleză erau „destul de nesatisfăcătoare și înșelătoare”,[60] și diverși cercetători îndeamnă să nu traducă kami în engleză. [61] În japoneză, se spune adesea că există opt milioane de kami , [62] iar practicienii șintoisti cred că sunt prezenți peste tot. [3] Nu sunt privite ca atotputernice , atotștiutor sau neapărat nemuritoare . [63]
Termenul kami este „conceptual fluid”, [64] și „vag și imprecis”. [65] În japoneză este adesea aplicată puterii fenomenelor care inspiră un sentiment de mirare și de uimire în privitor. [66] Kitagawa s-a referit la aceasta ca „ natura kami ”, afirmând că el a considerat-o „oarecum analogă” ideilor occidentale de numinoasă și sacră . [60] Se vede că Kami locuiește atât în cei vii, cât și în cei morți, în materie organică și anorganică și în calamități naturale, cum ar fi cutremure, secete și boli; [2] prezența lor este văzută în forțe naturale precum vântul, ploaia, focul și soarele. [38]În consecință, Nelson a comentat că șintoismul consideră „ fenomenele actuale ale lumii în sine” ca fiind „divine”. [67] Shinto înțelegere a kami a fost caracterizat ca fiind atât panteist , [2] și animistă . [68]
În Japonia, kami-urile au fost venerate încă din preistorie [3], iar în perioada Yayoi erau considerate ca fiind fără formă și invizibile. [69] Numai sub influența budismului au fost descriși antropomorf; [70] statuile kami sunt cunoscute sub numele de shinzo . [71] Kami sunt de obicei asociate cu un anumit loc, adesea unul care este notat ca o caracteristică proeminentă în peisaj, cum ar fi o cascadă, un vulcan, o piatră mare sau un arbore distinctiv. [38] Obiectele fizice sau locurile în care se crede că sunt prezenți kami sunt denumite shintai ; [72]obiectele locuite de kami care sunt plasate în altar sunt cunoscute sub numele de go-shintai . [73] Obiectele alese în mod obișnuit în acest scop includ oglinzi, săbii, pietre, mărgele și tăblițe inscripționate. [74] Aceste go-shintai sunt ascunse viziunii vizitatorilor [75] și pot fi ascunse în cutii, astfel încât nici preoții să nu știe cum arată. [72]
Se crede că Kami sunt capabili atât de fapte binevoitoare, cât și de fapte distructive; [76] dacă avertismentele despre o bună conduită sunt ignorate, kami poate emite o pedeapsă numită shinbatsu , luând adesea forma unei boli sau a morții subite. [77] Unii kami, denumiți magatsuhi-no-kami sau araburu kami , sunt considerați ca fiind în esență răuvoitori și distructivi. [78] Ofertele și rugăciunile sunt date kamiilor pentru a-și câștiga binecuvântările și pentru a-i descuraja să nu se angajeze în acțiuni distructive. [2] Shinto caută să cultive și să asigure o relație armonioasă între oameni și kami și astfel cu lumea naturală. [79]Kami mai localizați pot fi supuși sentimentelor de intimitate și familiaritate din partea membrilor comunității locale care nu sunt direcționați către kami mai răspândiți, cum ar fi Amaterasu. [80] Kami-ul unei anumite comunități este denumit ujigami , [81] în timp ce cel al unei case particulare este yashikigami . [82]
Kami nu sunt înțelese ca fiind metafizic diferite de umanitate [64] , fiind posibil ca oamenii să devină kami. [58] Oamenii morți sunt uneori venerați ca kami, fiind considerați ocrotitori sau figuri ancestrale. [83] Unul dintre cele mai importante exemple este cel al împăratului Ōjin , care la moartea sa a fost consacrat ca kami Hachiman , considerat a fi un protector al Japoniei și un kami de război. [38] În cultura japoneză, strămoșii pot fi priviți ca o formă de kami. [84] În Japonia de Vest, termenul de jigami este folosit pentru a descrie kami consacrat al unui fondator de sat. [85]În unele cazuri, ființele umane vii erau de asemenea privite ca kami; [2] acestea au fost numite akitsumi kami [86] sau arahito-gami . [87] În sistemul Shinto de stat din epoca Meiji, împăratul Japoniei a fost declarat kami, [58] în timp ce mai multe secte shintoiste și-au văzut liderii ca fiind kami vii. [58]
Deși unii kami sunt venerați doar într-o singură locație, alții au altare dedicate lor în multe zone ale Japoniei. [88] Hachiman, de exemplu, are în jur de 25.000 de altare dedicate lui. [38] Actul de a înființa un nou altar pentru un kami care are deja unul se numește bunrei („împărțirea spiritului”). [89] Ca parte a acestui fapt, kami este invitat să intre într-un loc nou, unde poate fi venerat, ceremonia de tranșare fiind cunoscută sub numele de kanjo . [88] Noul altar secundar este cunoscut sub numele de bunsha . [90]Se crede că kami-urile individuale nu au puterea lor diminuată de reședința lor în mai multe locații și nu există nicio limită a numărului de locuri în care poate fi consacrat un kami. [88] În unele perioade, s-au perceput taxe pentru dreptul de a consacra un anumit kami într-un loc nou. [88] Sanctuarele nu sunt neapărat proiectate întotdeauna ca structuri permanente. [3]
Se crede că mulți kami au mesageri, cunoscuți sub numele de kami no tsukai sau tsuka washime , iar aceștia sunt în general descriși ca având formă animală. [88] Mesagerul lui Inari, de exemplu, este descris ca o vulpe ( kitsune ), [91] în timp ce mesagerul lui Hachiman este un porumbel. [88] Cosmologia Shinto include și bakemono , spirite care provoacă acte malefice. [92] Bakemono include oni , tengu , kappa , mononoke și yamanba . [92] Folclorul japonez încorporează, de asemenea, credința îngoryō sau onryō , spirite neliniștite sau răzbunătoare, în special ale celor care au murit violent și fără rituri funerare adecvate. [93] Se crede că acestea provoacă suferință celor vii, ceea ce înseamnă că trebuie pacificate, de obicei prin rituri budiste, dar uneori prin consacrarea lor ca kami. [93] Alte figuri supranaturale japoneze includ tanuki , creaturi asemănătoare animalelor care pot lua forma umană. [94]
Cosmologie și viața de apoi [ editați ]
Originea kami și a Japoniei în sine este relatată în două texte din secolul al VIII-lea, Kojiki și Nihon Shoki , [95] deși relatările pe care le oferă diferă parțial. [96] Bazându-se puternic pe influența chineză, [97] aceste texte au fost comandate de elite guvernante pentru a-și legitima și consolida stăpânirea. [98] Deși nu a avut niciodată o mare importanță pentru viața religioasă japoneză, [99] la începutul secolului al XX-lea guvernul a proclamat că conturile din ele erau o istorie faptică. [100]
The Kojiki relatează că universul a inceput cu ame-tsuchi , separarea elementelor ușoare și pure ( ame , "rai") de elemente grele ( tsuchi , "pământ"). [101] Apoi au apărut trei kami: Amenominakanushi , Takamimusuhi no Mikoto și Kamimusuhi no Mikoto . Au urmat și alți kami, inclusiv un frate și o soră, Izanagi și Izanami . [102] Kami i-a instruit pe Izanagi și Izanami să creeze pământ pe pământ. În acest scop, frații au agitat marea sălbatică cu o suliță bijuterie, din care s-a format Insula Onogoro . [103]Izanagi și Izanami au coborât apoi pe Pământ, unde acesta din urmă a născut mai mulți kami. Unul dintre acestea a fost un kami de foc, a cărui naștere l-a ucis pe Izanami. [104] Izanagi a coborât apoi în lumea inferioară ( yomi ) pentru a-și recupera sora, dar acolo a văzut corpul ei putrezindu-se. Jenată să fie văzută în această stare, ea l-a alungat din yomi, iar acesta i-a închis intrarea cu un bolovan. [105]
Izanagi s-a scăldat în mare pentru a scăpa de poluarea cauzată de asistarea putrefacției lui Izanami. Prin acest act, mai multe kami au ieșit din corpul său: Amaterasu (soarele kami) s-a născut din ochiul stâng, Tsukuyomi (luna kami) din ochiul drept și Susanoo (kami furtuna) din nas. [106] Susanoo s-a comportat într-un mod distructiv și, pentru a scăpa de el, Amaterasu s-a ascuns într-o peșteră, scufundând pământul în întuneric. Celălalt kami a reușit în cele din urmă să o convingă afară. [107] Susanoo a fost apoi alungat pe pământ, unde s-a căsătorit și a avut copii. [108] Conform Kojiki , Amaterasu și-a trimis apoi nepotul, Ninigi, să conducă Japonia, oferindu-i mărgele curbate, o oglindă și o sabie: simbolurile autorității imperiale japoneze. [109]
În Shinto, principiul creator care pătrunde toată viața este cunoscut sub numele de musubi și este asociat cu propriul său kami. [110] În cadrul gândirii tradiționale japoneze, nu există conceptul unei dualități cuprinzătoare între bine și rău. [111] Conceptul de aki cuprinde nenorocirea, nefericirea și dezastrul, deși nu corespunde exact cu conceptul occidental al răului. [111] Nu există escatologie în Shinto. [112] Există o credință într-un spirit sau suflet uman, numit mitama sau tamashii , care conține patru aspecte. [113]
Texte precum Kojiki și Nihon Shoki atestă prezența mai multor tărâmuri în cosmologia Shinto. [114] Acestea prezintă un univers împărțit în trei părți: Câmpia Cerului Înalt ( Takama-no-hara ), unde trăiesc kami ; Lumea Fenomenală sau Manifestată ( Utsushi-yo ), unde locuiesc oamenii; și Lumea Olandeză ( Yomotsu-kuni ), unde locuiesc spirite necurate. [115] Cu toate acestea, textele mitologice nu trasează delimitări ferme între aceste tărâmuri. [116] Shinto pune un accent mai mare pe această viață decât pe orice viață de apoi. [117] În calitate de istoric al religiei, Joseph Kitagawaa remarcat că „religia japoneză a fost extrem de preocupată de această lume, cu accentul pus pe găsirea unor modalități de a coabita cu kami și cu alte ființe umane”. [118] Poveștile mitologice descriu yomi-no-kuni ca un tărâm al morților, [112] în timp ce o altă credință răspândită anterior în Japonia a fost că spiritele morților locuiau în munți, de unde ar coborî pentru a participa la agricultură. evenimente. [119] O viziune comună între preoții șintoisti este că morții continuă să locuiască în lumea noastră și să lucreze spre prosperitatea descendenților lor și a țării. [120]
Puritate și impuritate [ editați ]
O temă cheie în Shinto este evitarea kegare („poluare” sau „impuritate”), [121] asigurând în același timp harae („puritate”). [122] În gândirea japoneză, oamenii sunt văzuți ca fundamental pur. [123] Prin urmare, Kegare este văzut ca fiind o afecțiune temporară care poate fi corectată prin realizarea harae . [124] Ritualurile de purificare sunt conduse astfel încât să readucă un individ la sănătatea „spirituală” și să le facă utile societății. [125]
Această noțiune de puritate este prezentă în multe fațete ale culturii japoneze, cum ar fi accentul pe care îl pune pe scăldat. [126] De exemplu, purificarea este considerată importantă în pregătirea sezonului de plantare, [127] în timp ce artiștii din teatrul noh sunt supuși unui rit de purificare înainte de a-și desfășura spectacolele. [128] Printre lucrurile considerate ca fiind poluanți speciali în Shinto se numără moartea, boala, vrăjitoria, stingerea vie a unui animal, incestul, bestialitatea, excrementele și sângele asociate fie cu menstruația, fie cu nașterea. [129] Pentru a evita kegare , preoții și alți practicanți se pot angaja în abstinență și pot evita diverse activități înainte de un festival sau ritual. [124] Diferite cuvinte, denumite imi-kotoba , sunt, de asemenea, considerate tabu, iar oamenii evită să le vorbească atunci când sunt la un altar; acestea includ shi (moarte), byō (boală) și shishi (carne). [130]
O ceremonie de purificare cunoscută sub numele de misogi implică utilizarea de apă proaspătă, apă sărată sau sare pentru a îndepărta kegare . [131] Imersiunea completă în mare este adesea considerată drept cea mai veche și mai eficientă formă de purificare. [132] Acest act se leagă de povestea mitologică în care Izanagi s-a cufundat în mare pentru a se purifica după descoperirea soției sale decedate; din acest act, alți kami au izvorât din corpul său. [133] O alternativă este scufundarea sub o cascadă. [134] Sarea este adesea privită ca o substanță purificatoare; [135] unii practicanți din Shinto, de exemplu, vor stropi sare peste ei înșiși după o înmormântare, [136]în timp ce restaurantele care se ocupă pot pune o grămadă mică de sare afară înainte de a începe activitatea în fiecare zi. [137] De asemenea, focul este perceput ca o sursă de purificare. [138] Yaku-barai este o formă de harae proiectat pentru a preveni ghinionul, [139] în timp ce oharae sau „ceremonia de mare purificare“, este adesea folosit pentru sfârșit de an rituri de purificare, și se desfășoară de două ori pe an la multe altare. [140] Înainte de perioada Meiji, riturile de purificare erau îndeplinite în general de onmyōji , un tip de ghicitor ale cărui practici derivau din filosofia chineză yin și yang . [141]
Kannagara , moralitate și etică [ editați ]
În Shinto, kannagara („calea kami”) descrie legea ordinii naturale . [142] Shinto încorporează povești și mituri de moralitate, dar nu o doctrină etică generală, codificată; [2] Offner a menționat că Shinto nu a specificat niciun „cod de comportament unificat și sistematizat”. [18] Opiniile sale despre kannagara influențează anumite puncte de vedere etice, axate pe sinceritate ( makoto ) și onestitate ( tadashii ). [142] Makoto este privit ca o virtute cardinală în religia japoneză în sens mai larg. [143] Shinto include uneori referiri la patru virtuți cunoscute sub numele de akaki kiyoki kokoro sausei-mei-shin , care înseamnă „puritatea și veselia inimii”, care sunt legate de starea harae. [144] Offner credea că în șintoism, ideile despre bunătate legate de „ceea ce posedă sau se leagă de frumusețe, strălucire, excelență, noroc, nobilime, puritate, adecvare, armonie, conformitate și [și] productivitate”. [145] Shojiki este considerat o virtute, cuprinzând onestitatea, corectitudinea, veridicitatea și sinceritatea. [146] Flexibilitatea lui Shinto în ceea ce privește moralitatea și etica a fost o sursă de critici frecvente, în special din partea celor care susțin că religia poate deveni ușor un pion pentru cei care doresc să o folosească pentru a-și legitima autoritatea și puterea. [147]
De-a lungul istoriei japoneze, noțiunea de saisei-itchi , sau uniunea autorității religioase și a autorității politice, a fost de mult timp proeminentă. [148] Cali și Dougill au remarcat că Shinto a fost asociat de mult timp cu „o viziune insulară și de protecție” a societății japoneze. [149] Au adăugat că în lumea modernă, șintoismul tinde spre conservatorism și naționalism. [149] La sfârșitul anilor 1990, Bocking a observat că „un naționalism aparent regresiv pare încă aliatul natural al unor elemente centrale” din Shinto. [150] Ca urmare a acestor asociații, Shinto este încă privit cu suspiciune de diferite grupuri de libertăți civile din Japonia și de mulți dintre vecinii Japoniei. [150]
Preoții șintoisti se pot confrunta cu diverse greșeli etice. În anii 1980, de exemplu, preoții de la Altarul Suwa din Nagasaki au dezbătut dacă să invite echipajul unei nave ale marinei americane ancorate în orașul port la sărbătorile lor de festival, având în vedere sensibilitățile din jurul utilizării bombei atomice din 1945 de către SUA în oraș. . [151] În alte cazuri, preoții s-au opus proiectelor de construcție pe terenuri deținute de altar, uneori punându-le în conflict cu alte grupuri de interese. [152] La Kaminoseki, la începutul anilor 2000, un preot s-a opus vânzării terenurilor de altar pentru a construi o centrală nucleară ; în cele din urmă a fost presat să demisioneze din cauza acestei probleme. [153]O altă problemă de dezbateri considerabile a fost activitățile altarului Yasukuni din Tokyo. Altarul este dedicat morților de război din Japonia și, în 1979, a consacrat 14 bărbați, inclusiv Hideki Tojo , care fusese declarat inculpați de clasă A la procesele de crimă de război din Tokyo din 1946 . Acest lucru a generat condamnări interne și internaționale, în special din China și Coreea. [154]
În secolul XXI, Shinto a fost din ce în ce mai descris ca o spiritualitate centrată pe natură, cu acreditări ecologiste . [155] Altarele Shinto au accentuat din ce în ce mai mult conservarea pădurilor care le înconjoară, [156] și mai multe altare au colaborat cu campaniile ecologiste locale. [157] În 2014, la altarul Ise a avut loc o conferință interreligioasă internațională privind sustenabilitatea mediului, la care au participat reprezentanți ai Organizației Națiunilor Unite și aproximativ 700 de preoți șintoisti. [158]Comentatorii critici au caracterizat prezentarea Shinto ca o mișcare ecologistă mai degrabă ca o manevră retorică decât un efort concertat de către instituțiile Shinto pentru a deveni durabil din punct de vedere ecologic. [159] Savantul Aike P. Rots a sugerat că repoziționarea Shinto ca „religie a naturii” ar fi putut crește în popularitate ca mijloc de a disocia religia de problemele controversate „legate de memoria de război și de patronajul imperial”. [29]
Practică [ editați ]
Shinto-ul tinde să se concentreze mai degrabă pe comportamentul ritual decât pe doctrină. [160] Filozofii James W. Boyd și Ron G. Williams au afirmat că Shinto este „în primul rând o tradiție rituală”, [161] în timp ce Picken a observat că „Shinto nu este interesat de credenda ci de agenda , nu de lucrurile care ar trebui să fie crezut, dar în lucrurile care ar trebui făcute ". [162] Savantul religiei Clark B. Offner a declarat că accentul lui Shinto a fost pe „menținerea tradițiilor comunale, ceremoniale în scopul bunăstării umane (comunale)”. [145] Este adesea dificil să se distingă practicile șintoiste de obiceiurile japoneze mai larg, [163]cu Picken observând că „viziunea asupra lumii despre Shinto” a furnizat „principala sursă de autoînțelegere în cadrul modului de viață japonez”. [162] Nelson a afirmat că „orientările și valorile bazate pe șintoism […] se află la baza culturii, societății și caracterului japonez”. [164]
Altaruri [ edita ]
Spațiile publice în care sunt venerați kami sunt adesea cunoscute sub termenul generic jinja („kami-loc”); [165] acest termen se aplică mai degrabă locației decât unei clădiri specifice. [166] Jinja este tradus de obicei ca „altar” în engleză, [167] deși în literatura anterioară era uneori tradus ca „templu”, [5] un termen acum mai frecvent rezervat structurilor budiste japoneze. [168] Există în jur de 100.000 de sanctuare publice în Japonia; [169] aproximativ 80.000 sunt afiliați Asociației Shrine Shrine, [170] cu alți 20.000 nefiind afiliați. [171]Se găsesc în toată țara, de la zonele rurale izolate până la zonele metropolitane dense. [172] Termeni mai specifici sunt uneori folosiți pentru anumite sanctuare, în funcție de funcția lor; unele dintre marile sanctuare cu asociații imperiale sunt denumite jingū , [173] cele consacrate morților de război sunt numite shokonsha , [146], iar cele legate de munții considerate a fi locuite de kami sunt yama-miya . [174]
Stilurile arhitecturale ale altarelor Shinto s-au dezvoltat în mare parte în perioada Heian . [175] Sanctuarul interior în care se crede că trăiește kami este cunoscut sub numele de honden . [176] În interiorul hondenului pot fi stocate materiale considerate ca aparținând kami; cunoscut sub numele de shinpo , acesta poate include lucrări de artă, îmbrăcăminte, arme, instrumente muzicale, clopote și oglinzi. [177] De obicei, închinătorii își desfășoară actele în afara hondenului . [21] Lângă honden poate fi uneori găsit un altar subsidiar, bekkū, la un alt kami; kami-ul care locuiește în acest altar nu este neapărat perceput ca fiind inferior celui din honden. [178] În unele locuri au fost ridicate săli de cult, numite haiden . [179] La un nivel inferior se găsește sala ofrandelor, cunoscută sub numele de heiden . [180] Împreună, clădirea care adăpostește honden, haiden și heiden este numită hongū . [181] În unele altare, există o clădire separată în care să se desfășoare ceremonii suplimentare, cum ar fi nunțile, cunoscute sub numele de gishikiden , [182] sau o clădire specifică în care se desfășoară dansul kagura , cunoscut sub numele dekagura-den . [183] Colectiv, clădirile centrale ale unui altar sunt cunoscute sub numele de shaden , [184] în timp ce incintei sale sunt cunoscute sub numele de keidaichi [185] sau shin'en . [186] Această secție este înconjurată de gardul tamagaki , [187] cu intrare printr-o poartă shinmon , care poate fi închisă noaptea. [188]
Intrările în altar sunt marcate de o poartă cu două posturi, cu una sau două grinzi deasupra ei, cunoscute sub numele de torii . [189] Detaliile exacte ale acestor torii variază și există cel puțin douăzeci de stiluri diferite. [190] Acestea sunt considerate a delimita zona în care locuiește kami ; [21] trecerea sub ele este adesea privită ca o formă de purificare. [191] Mai pe larg, torii sunt simboluri recunoscute la nivel internațional ale Japoniei. [21] Forma lor arhitecturală este distinct japoneză, deși decizia de a le vopsi pe cele mai multe în vermilion reflectă o influență chineză datând dinPerioada Nara . [192] De asemenea, la intrările în multe sanctuare sunt komainu , statui de leu sau de câine ca animale percepute ca să sperie spiritele răutăcioase; [193] de obicei acestea vor veni ca o pereche, una cu gura deschisă, cealaltă cu gura închisă. [194]
Sanctuarele sunt adesea așezate în grădini, chiar și în orașe. [195] Alții sunt înconjurați de păduri împădurite, denumite chinju no mori („pădurea kami tutelară ”). [196] Acestea variază ca mărime, de la doar câțiva copaci până la zone considerabile de pădure care se întind pe versanții munților. [197] felinare mari, cunoscute sub numele de toro , sunt adesea găsite în interiorul acestor incinte. [198] Altarele au adesea un birou, cunoscut sub numele de shamusho , [199] un saikan în care preoții suferă forme de abstinență și purificare înainte de a efectua ritualuri, [200]și alte clădiri, cum ar fi un cartier de preoți și un depozit. [191] Diferite chioșcuri vând adesea amulete vizitatorilor. [201] De la sfârșitul anilor 1940, sanctuarele au trebuit să fie autosuficiente din punct de vedere financiar, bazându-se pe donațiile închinătorilor și vizitatorilor. Aceste fonduri sunt folosite pentru a plăti salariile preoților, pentru a finanța întreținerea clădirilor, pentru a acoperi taxele de membru ale altarului la diferite grupuri regionale și naționale din Shinto și pentru a contribui la fondurile de ajutorare a dezastrelor. [202]
În Shinto, este văzut ca important ca locurile în care sunt venerați kami să fie păstrate curate și să nu fie neglijate. [203] Până în perioada Edo, era obișnuit ca altarele kami să fie demolate și reconstruite într-o locație din apropiere, astfel încât să elimine orice poluanți și să asigure puritatea. [204] Acest lucru a continuat în ultima perioadă în anumite situri, cum ar fi Marele Altar Ise, care este mutat într-un loc adiacent la fiecare două decenii. [205] Altare separate pot fi, de asemenea, combinate într-un proces cunoscut sub numele de jinja gappei , [206] în timp ce actul de a transfera kami dintr-o clădire în alta se numește sengu . [207] Sanctuarele pot avea legende despre temelia lor, care sunt cunoscute sub numele deen-gi . Uneori, acestea înregistrează minuni asociate cu altar. [208] Începând din perioada Heian, en-gi-urile au fost adesea redate pe suluri ilustrate cunoscute sub numele de emakimono . [209]
Preoția și miko [ editați ]
Altarele pot fi îngrijite de preoți, de comunitățile locale sau de familiile pe a căror proprietate se găsește altarul. [21] Preoții Shinto sunt cunoscuți în japoneză ca kannushi , adică „proprietarul kami”, [210] sau, alternativ, ca shinshoku sau shinkan . [211] Mulți kannushi își asumă rolul într-o linie de succesiune ereditară trasată în familii specifice. [212] În Japonia contemporană, există două universități principale de formare pentru cei care doresc să devină kannushi, la Universitatea Kokugakuin din Tokyo și la Universitatea Kogakkan din Prefectura Mie . [213]Preoții se pot ridica pe rând pe parcursul carierei lor. [214] Numărul preoților dintr-un anumit altar poate varia; unele altare pot avea peste 12 preoți, iar altele nu au niciunul, fiind administrate în schimb de voluntari laici locali. [215] Unii preoți își câștigă existența administrând mai multe altare mici, uneori peste zece sau mai multe. [216]
Costumul preoțesc se bazează în mare măsură pe hainele purtate la curtea imperială în perioada Heian. [217] Include o pălărie înaltă, rotunjită, cunoscută sub numele de eboshi , [218] și saboți din lemn lăcuți negru cunoscuți sub numele de asagutsu . [219] Îmbrăcămintea exterioară purtată de un preot, de obicei colorată în negru, roșu sau albastru deschis, este hō , [220] sau ikan . [130] O versiune albă de mătase a ikanului, utilizată pentru ocazii formale, este cunoscută sub numele de saifuku . [221] Un alt halat preoțesc este kariginu , care este modelat pe haine de vânătoare în stil heian. [222]De asemenea, o parte din ținuta preoțească standard este un ventilator hiōgi , [223] în timp ce în timpul ritualurilor, preoții poartă o bucată de lemn plată cunoscută sub numele de shaku . [224] Acest costum este în general mai ornamentat decât hainele sumbre purtate de călugării budiști japonezi. [217]
Preotul șef dintr-un altar este cunoscut sub numele de gūji . [225] Altarele mai mari pot avea, de asemenea, un preot-șef asistent, gon-gūji . [226] La fel ca în cazul profesorilor, instructorilor și clerului budist, preoții șintoisti sunt adesea denumiți sensei de către practicanții laici. [227] Din punct de vedere istoric, existau diferiți preoți, deși au fost în mare parte alungați din funcțiile lor în 1868. [228] În timpul celui de-al doilea război mondial, femeilor li s-a permis din nou să devină preoți pentru a umple golul cauzat de un număr mare de bărbați înrolați. în armată. [229] La începutul secolului 21, preoții bărbați au dominat încă instituțiile șintoiste. [230]Preoții bărbați sunt liberi să se căsătorească și să aibă copii. [229] La altare mai mici, preoții au adesea alte slujbe cu normă întreagă și servesc doar ca preoți în ocazii speciale. [226] Înainte de anumite festivaluri majore, preoții pot suferi o perioadă de abstinență de la relațiile sexuale. [231] Unii dintre cei implicați în festivaluri se abțin de la o serie de alte lucruri, cum ar fi consumul de ceai, cafea sau alcool, imediat înainte de evenimente. [232]
Preoții sunt ajutați de jinja miko , denumită uneori „maidenele-altar” în limba engleză. [233] Aceste miko sunt de obicei necăsătorite, [234] deși nu neapărat fecioare. [235] În multe cazuri, acestea sunt fiicele unui preot sau ale unui practicant. [233] Ei sunt subordonați preoților din ierarhia altarului. [236] Cel mai important rol al lor este în dansul kagura , cunoscut sub numele de otome-mai . [237] Mikoprimesc doar un salariu mic, dar câștigă respect de la membrii comunității locale și învață abilități precum gătit, caligrafie, pictură și etichetă, care îi pot aduce beneficii atunci când caută mai târziu un loc de muncă sau un partener de căsătorie. [237] În general, nu locuiesc la sanctuare. [237] Uneori, ele îndeplinesc alte roluri, cum ar fi secretarii în birourile altarului sau funcționarii de la birourile de informații sau ca chelnerițe la sărbătorile naorai . De asemenea, îi ajută pe Kannushi în ritualurile ceremoniale. [237]
Vizite la sanctuare [ editați ]
Un nume generic pentru o vizită la altar, fie în pelerinaj, fie ca parte a unei activități obișnuite, este sankei . [238] Cultul individual desfășurat la un altar este cunoscut sub numele de hairei . [239] O vizită la un altar, cunoscut sub numele de jinja mairi în japoneză, durează de obicei doar câteva minute. [240] Unii indivizi vizitează sanctuarele în fiecare zi, adesea pe drumul lor spre muncă în fiecare dimineață. [240] Aceste ritualuri au loc de obicei nu în interiorul hondenului în sine, ci într-un oratoriu din fața acestuia. [241] Procedura generală implică o persoană care se apropie de honden, unde practicanții plasează o ofrandă monetară într-o cutie înainte de a suna un clopot pentru a atrage atenția kami . [242] Apoi, se înclină, bat din palme și stau în picioare, oferind în rugăciune rugăciunea. [243] Bătutul este cunoscut sub numele de kashiwade sau hakushu ; [244] rugăciunile sau rugăciunile ca kigan . [245] Mai pe larg, rugăciunile rituale către kami sunt numite norito , [246] în timp ce monedele oferite sunt saisen . [247] Când se află la altar, indivizii care fac rugăciuni nu se roagă neapărat unui kami specific. [240]Este posibil ca un credincios să nu știe numele unui kami care locuiește la altar și nici câți kami se crede că locuiesc acolo. [248] Spre deosebire de alte tradiții religioase precum creștinismul și islamul, sanctuarele shintoiste nu au slujbe săptămânale la care se așteaptă să participe practicienii. [249]
Unii practicanți din Shinto nu își oferă rugăciunile direct kami, ci mai degrabă cer ca un preot să le ofere în numele lor; aceste rugăciuni sunt cunoscute sub numele de kitō . [250] Mulți indivizi se apropie de kami cerând cereri pragmatice. [251] Cererile de ploaie, cunoscute sub numele de amagoi („solicitare de ploaie”) au fost găsite în toată Japonia, Inari fiind o alegere populară pentru astfel de cereri. [252] Alte rugăciuni reflectă preocupări mai contemporane. De exemplu, oamenii pot cere ca preotul să se apropie de kami pentru a-și purifica mașina în speranța că acest lucru îl va împiedica să fie implicat într-un accident. [253]În mod similar, companiile de transport solicită adesea ritualuri de purificare pentru autobuze sau avioane noi care sunt pe cale să intre în funcțiune. [254] Înainte de construirea unei clădiri, este obișnuit ca persoanele private sau compania de construcții să angajeze un preot șintoist să vină în țara dezvoltată și să efectueze jichinsaiul sau ritualul de sfințire a pământului. Acest lucru purifică site-ul și îi cere lui kami să-l binecuvânteze. [255]
Oamenii cer adesea kami-ului să ajute la compensarea evenimentelor neplăcute care îi pot afecta. De exemplu, în cultura japoneză, vârsta de 33 de ani este văzută ca fiind nefericită pentru femei și 42 de ani pentru bărbați, astfel oamenii pot cere kami să compenseze orice ghinion asociată cu această vârstă. [256] Anumite direcții pot fi, de asemenea, văzute ca fiind nepotrivite pentru anumite persoane în anumite momente și astfel oamenii se pot apropia de kami cerându-le să compenseze această problemă dacă trebuie să călătorească într-una din aceste direcții nefericite. [256]
Pelerinajul a fost mult timp o fațetă importantă a religiei japoneze [257], iar Shinto prezintă pelerinaje la altare, cunoscute sub numele de junrei . [258] O rundă de pelerinaje, prin care indivizii vizitează o serie de sanctuare și alte locuri sacre care fac parte dintr-un circuit stabilit, este cunoscută sub numele de junpai . [258] Un individ care conduce acești pelerini este uneori numit sendatsu . [207] Timp de mai multe secole, oamenii au vizitat și altare din motive culturale și recreative în primul rând, spre deosebire de cele spirituale. [240] Multe dintre altare sunt recunoscute ca situri de importanță istorică și unele sunt clasificate ca fiindUNESCO Site - uri ale patrimoniului mondial . [240] Lăcașuri precum Shimogamo Jinja și Fushimi Inari Taisha din Kyoto, Meiji Jingū din Tokyo și Atsuta Jingū din Nagoya se numără printre cele mai populare situri turistice din Japonia. [153] Multe altare au un sigiliu unic de ștampilă de cauciuc pe care vizitatorii îl pot imprima în sutanpu bukku sau în cartea de timbre, demonstrând diferitele altare pe care le-au vizitat. [259]
Harae și hōbei [ editați ]
Ritualurile shintoiste încep cu un proces de purificare sau harae . [260] Folosind apă dulce sau apă sărată, aceasta este cunoscută sub numele de misogi . [131] La altare, aceasta presupune stropirea acestei ape pe față și pe mâini, o procedură cunoscută sub numele de temizu , [261] folosind un font cunoscut sub numele de temizuya . [262] O altă formă de purificare la începutul unui rit șintoist presupune fluturarea unei serpentine de hârtie albă sau a baghetei cunoscute sub numele de haraigushi . [263] Când nu este utilizat, haraigushi este de obicei ținut într-un stand. [261] Preotul flutură haraigushiorizontal peste o persoană sau obiect care este purificat într-o mișcare cunoscută sub numele de sa-yu-sa („stânga-dreapta-stânga”). [261] Uneori, în loc de haraigushi , purificarea se efectuează cu o o-nusa , o ramură de veșnic verde la care au fost atașate benzi de hârtie. [261] legănarea haraigushi este deseori urmat de un act adițional de purificare, shubatsu , în care preotul stropește apa, sare sau saramura peste cei adunați dintr - o cutie de lemn numită en-to-oke sau magemono . [264]
Actele de purificare realizate, petițiile cunoscute sub numele de norito sunt adresate kami. [265] Aceasta este urmată de o apariție a miko , care începe cu o mișcare circulară lentă în fața altarului principal. [265] Ofertele sunt apoi prezentate kami-ului prin plasarea lor pe o masă. [265] Acest act este cunoscut sub numele de hōbei ; [220] ofertele în sine ca saimotsu [200] sau sonae-mono . [266] Din punct de vedere istoric, ofertele date de kami includeau mâncare, pânză, săbii și cai. [267]În perioada contemporană, credincioșii laici oferă de obicei daruri de bani kami, în timp ce preoții le oferă în general mâncare, băutură și crenguțe din arborele sacru sakaki . [38] Jertfele de animale nu sunt considerate ofrande adecvate, deoarece vărsarea de sânge este văzută ca un act poluant care necesită purificare. [268] Ofertele prezentate sunt uneori simple și alteori mai elaborate; la Marele Altar din Ise, de exemplu, sunt oferite 100 de stiluri de mâncare ca ofrande. [265] Alegerea ofertelor va fi adesea adaptată la kami și ocazie. [177]
Ofertele de alimente și băuturi sunt denumite în mod special shinsen . [177] Sake , sau vin de orez, este o ofertă foarte comună pentru kami. [269] După oferirea ofertei, oamenii deseori sorb vin de orez cunoscut sub numele de o-miki . [265] Consumul de vin o-miki este văzut ca o formă de comuniune cu kami. [270] Cu ocazii importante, se ține apoi o sărbătoare, cunoscută sub numele de naorai , într-o sală de banchete atașată complexului de altar. [271]
Se crede că Kami se bucură de muzică. [272] Un stil de muzică interpretat la sanctuare este gagaku . [273] Instrumentele utilizate includ trei trestii (fue, sho și hichiriki), yamato-koto și „cele trei tobe” (taiko, kakko și shōko). [274] Alte stiluri muzicale interpretate la sanctuare pot avea un accent mai limitat. La altare precum rineharano Shrine din Kyoto, muzica azuma-asobi („divertisment estic”) este interpretată pe 8 aprilie. [92] Tot în Kyoto, diferite festivaluri folosesc stilul de muzică și dans dengaku , care a provenit din orez- plantând cântece. [275]În timpul ritualurilor, persoanele care vizitează sanctuarul sunt așteptate să stea în stil seiza , cu picioarele băgate sub fund. [276] Pentru a evita crampele, persoanele care dețin această poziție pentru o perioadă lungă de timp își pot mișca periodic picioarele și își pot fleca călcâiele. [277]
Home Shrines [ editați ]
Mulți practicanți Shinto au, de asemenea, un kamidana sau un altar familial în casa lor. [278] Acestea constau de obicei din rafturi plasate într-o poziție ridicată în camera de zi. [279] Popularitatea kamidana a crescut foarte mult în timpul erei Meiji. [280] Kamidana poate fi găsită și la locurile de muncă, restaurante, magazine și nave maritime. [281] Unele sanctuare publice vând întreaga kamidana. [282] Împreună cu kamidana , multe gospodării japoneze au și altare butsudan , budiste, care consacră strămoșii familiei; [283]respectul ancestral rămâne un aspect important al tradiției religioase japoneze. [119] În cazurile rare în care indivizii japoneze sunt date la o înmormântare Shinto , mai degrabă decât un budist unul, un Tama-ya , Mitama-ya , sau sorei-sha altar pot fi ridicate în casa în locul unui butsudan . Aceasta va fi de obicei plasată sub kamidana și include simboluri ale spiritului ancestral rezident, de exemplu o oglindă sau un sul. [284]
Kamidana consacră adesea kami-ul unui altar public din apropiere, precum și un kami tutelar asociat cu ocupanții casei sau cu profesia lor. [280] Ele pot fi decorate cu torii miniaturale și shimenawa și includ amulete obținute din altare publice. [280] Adesea conțin un suport pe care să plasați ofrande; [191] oferte zilnice de orez, sare și apă sunt plasate acolo, cu sake și alte articole oferite și în zilele speciale. [280] Înainte de a oferi aceste ofrande, practicienii adesea se scaldă, se clătesc pe gură sau se spală pe mâini ca formă de purificare. [285]
Shinto de uz casnic poate concentra atenția asupra dōzoku-shin , kami care sunt percepuți ca fiind strămoși dōzoku sau grupului de rudenie extins. [286] Un mic altar pentru strămoșii unei gospodării este cunoscut sub numele de soreisha . [266] Sanctuarele mici ale satelor care conțin kami tutelare ale unei familii extinse sunt cunoscute sub numele de iwai-den . [287] În plus față de altarele templului și altarele gospodăriei, Shinto prezintă, de asemenea, mici altare pe marginea drumului, cunoscute sub numele de hokora . [181] Alte spații deschise folosite pentru închinarea la kami sunt iwasaka , o zonă înconjurată de stânci sacre. [288]
Ema, ghicitori și amulete [ editați ]
O caracteristică comună a altarelor shintoiste este furnizarea de ema , mici plăci de lemn pe care practicanții vor scrie o dorință sau o dorință pe care ar dori să o vadă împlinită. Mesajul practicantului este scris pe o parte a plăcii, în timp ce pe cealaltă este de obicei o imagine sau un model tipărit legat de altar. [289] Ema sunt furnizate atât la altarele shintoiste, cât și la templele budiste din Japonia; [218] Spre deosebire de majoritatea amuletelor, care sunt luate de la altar, ema este de obicei lăsat acolo ca mesaj pentru kami-ul rezident. [208] Cei care administrează altarul vor arde adesea toate ema colectate la anul nou. [208]
Divinația este punctul central al multor ritualuri șintoiste, [290] cu diferite forme de divinație folosite de practicienii săi, unele introduse din China. [291] Printre formele antice de ghicire găsite în Japonia se numără rokuboku și kiboku . [292] Mai multe forme de divinație care presupun tir cu arcul sunt practicate și în Shintō, cunoscut sub numele de yabusame , omato-shinji și mato-i . [293] Kitagawa a afirmat că ar putea exista „fără îndoială” că diferite tipuri de „ghicitori șamanici” au jucat un rol în religia japoneză timpurie. [294] O formă de divinație obișnuită anterior în Japonia a fostbokusen sau uranai , care foloseau adesea scoici de broască țestoasă; este încă folosit în unele locuri. [295]
O formă de divinație care este populară în altarele Shinto este omikuji . [296] Acestea sunt mici bucăți de hârtie care sunt obținute din altar (pentru o donație) și care sunt apoi citite pentru a dezvălui o predicție pentru viitor. [297] Cei care primesc o predicție proastă leagă adesea omikuji de un copac din apropiere sau de un cadru pregătit în acest scop. Acest act este văzut ca respingând predicția, un proces numit sute-mikuji și evitând astfel nenorocirea pe care a prezis-o. [298]
Utilizarea amuletelor este larg acceptată și populară în Japonia. [249] Acestea pot fi realizate din hârtie, lemn, pânză, metal sau plastic. [249] Ofuda acționează ca amulete pentru a ține departe de nenorocire și servesc și ca talismane pentru a aduce beneficii și noroc. [246] Ele cuprind de obicei o bucată de lemn conică pe care sunt scrise sau tipărite numele altarului și kami-ul său consacrat. Ofuda este apoi înfășurată în hârtie albă și legată cu un fir colorat. [299] Ofuda sunt furnizate atât la altarele șintoiste, cât și la templele budiste. [246] Un alt tip de amuletă furnizat la altare și temple sunt omamori, care sunt în mod tradițional saci de cordon mici, viu colorați, cu numele altarului scris pe el. [300] Omamori și ofuda sunt uneori așezate într-o pungă de farmec cunoscută sub numele de kinchaku , purtată de obicei de copiii mici. [245]
La anul nou, multe sanctuare vând hamaya (o „săgeată care distruge răul”), pe care oamenii o pot cumpăra și păstra în casa lor în anul următor pentru a aduce noroc. [301] O daruma este o păpușă rotundă din hârtie a călugărului indian, Bodhidharma . Destinatarul își face o dorință și pictează un ochi; când scopul este atins, destinatarul pictează celălalt ochi. În timp ce aceasta este o practică budistă, darumele pot fi găsite și în altare. Aceste păpuși sunt foarte frecvente. [302] Alte obiecte de protecție includ dorei , care sunt clopote de lut care sunt folosite pentru a se ruga pentru noroc. Aceste clopote sunt de obicei sub forma animalelor zodiacale. [302] Inuharikosunt câini de hârtie care sunt folosiți pentru a induce și a binecuvânta nașteri bune. [302] În mod colectiv, aceste talismane prin care acasă manipulează evenimente și influențează spiritele, precum și mantre și rituri conexe în același scop, sunt cunoscute sub numele de majinai . [303]
Kagura [ editați ]
Kagura descrie muzica și dansul interpretate pentru kami; [304] termenul poate fi derivat inițial din kami no kura sau „sediul kami”. [305] De-a lungul istoriei japoneze, dansul a jucat un rol cultural important și în Shinto este considerat ca având capacitatea de a pacifica kami. [306] Există opoveste mitologică despre modul în care a apărut dansul kagura . Conform Kojiki și Nihon Shoki , Ame-no-Uzume a făcut un dans pentru a-l ademeni pe Amaterasu din peștera în care se ascunsese. [307]
Există două tipuri largi de kagura. [308] Una este kagura imperială, cunoscută și sub numele de mikagura . Acest stil a fost dezvoltat în curtea imperială și este încă interpretat pe motive imperiale în fiecare decembrie. [309] Se desfășoară, de asemenea, la festivalul secerișului imperial și la altare importante precum Ise, Kamo și Iwashimizu Hachiman-gū . Este interpretat de cântăreți și muzicieni folosind clape de lemn shakubyoshi , un hichiriki , un flaut kagura-bue și o citră cu șase coarde. [183] Celălalt tip principal este sato-kagura , descendent din mikagurași cântat la altare din Japonia. În funcție de stil, este interpretat de miko sau de actori care poartă măști pentru a înfățișa diverse figuri mitologice. [310] Acești actori sunt însoțiți de o formație hayashi care folosește flauturi și tobe. [183] Există și alte tipuri regionale de kagura. [183]
Muzica joacă un rol foarte important în spectacolul kagura . Totul, de la configurarea instrumentelor la cele mai subtile sunete și aranjarea muzicii, este crucial pentru a încuraja kami să coboare și să danseze. Cântecele sunt folosite ca dispozitive magice pentru a convoca kami și ca rugăciuni pentru binecuvântări. Modelele ritmice de cinci și șapte sunt frecvente, posibil legate de credința Shinto a celor douăsprezece generații de zeități cerești și pământești. Există, de asemenea, acompaniament vocal numit kami uta în care toboșarul îi cântă cântece sacre kami . De multe ori acompaniamentul vocal este umbrit de tobe și instrumente, ceea ce întărește faptul că aspectul vocal al muzicii este mai mult pentru descântecmai degrabă decât estetică . [311]
Festivaluri [ editați ]
Festivaluri publice sunt denumite în mod obișnuit Matsuri , [312] Cu toate că acest termen a variat înțelesurilor „festival“, „cult“, „celebrare“, „ritual“ , sau „rugăciune“ -și nici traducere directă în limba engleză. [313] Picken a sugerat că festivalul era „actul central al închinării Shinto”, deoarece Shinto era o religie „bazată pe comunitate și familie”. [314] Majoritatea marchează anotimpurile anului agricol și implică oferte care sunt îndreptate către kami, mulțumind. [315] Conform unui calendar lunar tradițional , sanctuarele shintoiste ar trebui să organizeze sărbătorile lor de festival în zilele „ hare-no-hi ” sau în zilele „limpezi”, zilele noii, pline, și jumătăți de luni. [316]Alte zile, cunoscute sub numele de ke-no-hi , erau în general evitate la festivități. [316] Cu toate acestea, de la sfârșitul secolului al XX-lea, multe străluciri au organizat sărbătorile festivalului în sâmbăta sau duminica cele mai apropiate de data, astfel încât mai puțini indivizi vor lucra și vor putea participa. [317] Multe festivaluri sunt specifice unor altare sau regiuni particulare. De exemplu, festivalul Aoi Matsuri , desfășurat la 15 mai pentru a se ruga pentru o recoltă abundentă de cereale, are loc la altare din Kyoto , [318] în timp ce Chichibu Yo-Matsuri are loc în 2-3 decembrie în Chichibu . [319]
Festivalurile de primăvară se numesc haru-matsuri și adesea încorporează rugăciuni pentru o recoltă bună. [316] Acestea implică uneori ceremonii ta-asobi , în care orezul este plantat ritual. [316] Festivalurile de vară sunt denumite natsu-matsuri și sunt de obicei axate pe protejarea culturilor împotriva dăunătorilor și a altor amenințări. [320] Festivalurile de toamnă sunt cunoscute sub numele de aki-matsuri și se concentrează în primul rând pe mulțumirea kami pentru orez sau alte recolte. [321] Niiname-SAI , sau festivalul de noi de orez, are loc în multe altare Shinto la 23 noiembrie. [322]Împăratul organizează, de asemenea, o ceremonie pentru a marca acest festival, la care prezintă primele roade ale recoltei kami la miezul nopții. [323] Festivalurile de iarnă, numite fuyu no matsuri, apar adesea la primirea primăverii, expulzarea răului și apelarea la influențe bune pentru viitor. [324] Există puține diferențe între festivalurile de iarnă și festivalurile specifice de Anul Nou. [324]
Sezon al noului an este numit shogatsu . [146] În ultima zi a anului (31 decembrie), omisoka , practicienii își curăță de obicei altarele gospodărești în pregătirea zilei de Anul Nou (1 ianuarie), ganjitsu . [325] Mulți oameni vizitează sanctuarele publice pentru a sărbători anul nou; [326] această „primă vizită” a anului este cunoscută sub numele de hatsumōde sau hatsumairi . [327] Acolo cumpără amulete și talismane pentru a le aduce noroc în anul următor. [328] Pentru a sărbători acest festival, mulți japonezi au pus coarda cunoscută sub numele de shimenawape casele și locurile lor de afaceri. [329] Unii au pus, de asemenea, kadomatsu („pin de intrare”), un aranjament de ramuri de pin, prun și bastoane de bambus. [330] De asemenea, sunt afișate kazari , care sunt mai mici și mai colorate; scopul lor este de a ține departe nenorocirea și de a atrage norocul. [124] În multe locuri, sărbătorile de Anul Nou încorporează hadaka matsuri („festivaluri goale”) în care bărbații îmbrăcați doar într-o coadă fundoshi se angajează într-o anumită activitate, cum ar fi lupta pentru un anumit obiect sau scufundarea într-un râu. [331]
O caracteristică comună a festivalurilor sunt procesiunile sau paradele cunoscute sub numele de gyōretsu . [332] În timpul procesiunilor publice, kami călătoresc în altare portabile cunoscute sub numele de mikoshi . [333] Procesiile pentru matsuri pot fi grele, mulți dintre participanți fiind beți; [334] Breen și Teeuwen le-au caracterizat ca având o „atmosferă carnavalescă”. [335] Ele sunt adesea înțelese ca având un efect regenerativ atât asupra participanților, cât și asupra comunității. [336] În diferite cazuri, mikoshi suferă hamaori(„coborâre la plajă”), un proces prin care sunt transportați la malul mării și uneori în mare, fie de către purtători, fie de o barcă. [337] De exemplu, în festivalul Okunchi desfășurat în sud-vestul orașului Nagasaki , kami din Altarul Suwa sunt defilați până la Ohato, unde sunt așezați într-un altar acolo câteva zile înainte de a fi defilați înapoi la Suwa. [338] Aceste tipuri de sărbători sunt deseori organizate în mare parte de membrii comunității locale, mai degrabă decât de preoți înșiși. [335]
Rituri de trecere [ editați ]
Recunoașterea formală a evenimentelor are o mare importanță în cultura japoneză. [339] Un ritual obișnuit, hatsumiyamairi , presupune prima vizită a unui copil într-un altar shinto. [340] O tradiție susține că, dacă un băiat ar trebui adus la altar în a treizeci și a doua zi după naștere, și dacă o fată ar trebui să fie adusă în a treizeci și treia zi. [341] Din punct de vedere istoric, copilul a fost adus în mod obișnuit la altar nu de către mamă, care a fost considerată impură după naștere, ci de o altă rudă de sex feminin; de la sfârșitul secolului al XX-lea a fost mai frecvent ca mama să facă acest lucru. [341] Un alt rit de trecere, saiten-sai sau seijin shiki, este un ritual de venire a vârstei care marchează trecerea la maturitate și are loc atunci când un individ are aproximativ douăzeci de ani. [342] Ceremoniile de nuntă se desfășoară adesea la altarele shintoiste. [343] Acestea sunt numite shinzen kekkon („o nuntă înainte de kami”) și au fost popularizate în perioada Meiji; înainte de aceasta, nunțile se desfășurau de obicei în casă. [344]
În Japonia, înmormântările tind să aibă loc la templele budiste [343], înmormântările șintoiste fiind rare. [119] Bocking a remarcat faptul că majoritatea japonezilor sunt „încă„ născuți șintoisti ”, dar„ mor budisti ”.” [150] În gândirea șintoistă, contactul cu moartea este văzut ca o impuritate ( kegare ); perioada care urmează acestui contact este cunoscută sub numele de kibuku și este asociată cu diverse tabuuri. [345] În cazurile în care oamenii morți sunt consacrați ca kami, rămășițele fizice ale morților nu sunt depozitate la altar. [346]Deși nu sunt obișnuite, au existat exemple de înmormântări efectuate prin rituri șintoiste. Cele mai vechi exemple sunt cunoscute de la mijlocul secolului al XVII-lea; acestea au avut loc în anumite zone ale Japoniei și au avut sprijinul autorităților locale. [347] În urma restaurării Meiji, în 1868 guvernul a recunoscut în mod specific înmormântările șintoiste pentru preoții șintoisti. [348] Cinci ani mai târziu, acest lucru a fost extins pentru a acoperi întreaga populație japoneză. [349] În ciuda acestei promovări Meiji a înmormântărilor șintoiste, majoritatea populației a continuat să aibă rituri funerare budiste. [347] În ultimele decenii, înmormântările shintoiste au fost rezervate de obicei preoților shintoși și membrilor anumitor secte shintoiste. [350] Dupăincinerarea , procesul funerar normal din Japonia, cenușa unui preot poate fi înmormântată aproape de altar, dar nu în incinta sa. [112]
Respectul ancestral rămâne o parte importantă a obiceiurilor religioase japoneze. [119] Invocarea morților, și în special a morților de război, este cunoscută sub numele de shokon . [146] Diverse rituri fac referire la acest lucru. De exemplu, la festivalul în mare parte budist al lui Bon , se crede că sufletele strămoșilor vizitează cei vii și sunt apoi trimise într-un ritual numit shoro nagashi , prin care felinarele sunt introduse în bărci mici, adesea din hârtie și plasat într-un râu pentru a pluti în aval. [351]
Mijlocirea și vindecarea spiritului [ editați ]
Practicanții Shinto cred că kami-ul poate poseda o ființă umană și apoi poate vorbi prin ei, un proces cunoscut sub numele de kami-gakari . [352] Câteva mișcări religioase noi care se bazează pe șintoism, cum ar fi Tenrikyo și Oomoto , au fost fondate de indivizi care pretind că sunt ghidați de un kami posesor. [353] takusen este un oracol care este trecut de kami prin mediul. [187]
Itako și ichiko sunt femei oarbe care se antreneaza pentru a deveni medii spirituale , în mod tradițional , în nordul Japoniei Tohoku regiune. [354] Itako se antrenează sub alte itako încă din copilărie, memorând texte sacre și rugăciuni, postind și întreprinzând acte de asceză severă, prin care se crede că cultivă puteri supranaturale. [354] Într-o ceremonie de inițiere, se crede că un kami posedă tânăra femeie, iar cei doi sunt apoi „căsătoriți” ritualic. După aceasta, kami-ul devine spiritul ei tutelar și de acum înainte va putea apela la el și la o serie de alte spirite, în viitor. Prin contactarea acestor spirite, ea este capabilă să transmită mesajele lor celor vii.[354] Itako își desfășoară de obicei ritualurile independent de sistemul de altar. [355] Cultura japoneză include, de asemenea, vindecători spirituali cunoscuți sub numele de ogamiya-san a căror muncă implică atât invocarea kami, cât și a Buddha. [140]
Istorie [ editați ]
Dezvoltare timpurie [ editați ]
Earhart a comentat că Shinto în cele din urmă „a ieșit din credințele și practicile Japoniei preistorice”, [356] deși Kitagawa a remarcat că era îndoielnic dacă religiile japoneze preistorice puteau fi numite cu exactitate „Shinto timpuriu”. [294] Istoricul Helen Hardacre a observat că perioada Yayoi a preistoriei japoneze a fost „primul care a lăsat artefacte care pot fi în mod rezonabil legate de dezvoltarea ulterioară a Shinto”. [7] Kami au fost venerați la diferite caracteristici ale peisajului în această perioadă; în acest moment, închinarea lor a constat în mare măsură în implorarea și calmarea lor, cu puține dovezi că erau priviți ca entități pline de compasiune. [69] Arheologicdovezile sugerează că clopotele de bronz dotaku , armele de bronz și oglinzile metalice au jucat un rol important în ritualul bazat pe kami în perioada Yayoi. [69]
În această perioadă timpurie, Japonia nu era un stat unificat; până în perioada Kofun a fost împărțit între Uji (clanuri), fiecare cu propriul kami tutelar, ujigami . [357] Migrația coreeană în perioada Kofun a adus confucianismul și budismul în Japonia. [358] Budismul a avut un impact deosebit asupra cultelor kami. [357] Grupuri de migranți și japonezi care s-au aliniat din ce în ce mai mult la aceste influențe străine au construit temple budiste în diferite părți ale insulelor japoneze. [357] Câteva clanuri rivale care erau mai ostile față de aceste influențe străine au început să adapteze sanctuarele kami lor pentru a semăna mai mult cu noile structuri budiste. [357]La sfârșitul secolului al V-lea, liderul clanului Yamato Yūryaku s-a declarat daiō („marele rege”) și a stabilit hegemonie peste o mare parte din Japonia. [359] De la începutul secolului al VI-lea d.Hr., stilul ritualului favorizat de Yamato a început să se răspândească în alte sanctuare kami din Japonia, pe măsură ce Yamato și-a extins influența teritorială. [360] Budismul era și el în creștere. Potrivit Nihon Shoki , în 587 împăratul Yōmei s-a convertit la budism și sub sponsorizarea sa s-a răspândit budismul. [361]
.png)
La mijlocul secolului al VII-lea, a fost adoptat un cod legal numit Ritsuryō pentru a stabili un guvern centralizat în stil chinez. [362] Ca parte a acestui fapt, Jingikan („Consiliul lui Kami”) a fost creat pentru a desfășura rituri de stat și a coordona ritualul provincial cu cel din capitală. [363] Acest lucru a fost făcut în conformitate cu un cod de lege kami numit Jingiryō , [363] însuși modelat după Cartea riturilor chinezești . [364] Jingikanul se afla în incinta palatului și păstra un registru de altare și preoți. [365] A fost introdus un calendar anual al riturilor de stat pentru a ajuta unificarea Japoniei prin închinarea kami. [7]Aceste rituri legal impuse au fost prezentate în Codul Yōrō din 718, [364] și extinse în Jogan Gishiki din 872 și Engi Shiki din 927. [364] Sub Jingikan, unele altare erau desemnate ca kansha („altare oficiale”) ) și li s-au acordat privilegii și responsabilități specifice. [366] Hardacre a văzut Jingikanul ca „originea instituțională a Shintoismului”. [7]
La începutul secolului al VIII-lea, împăratul Tenmu a comandat o compilație a legendelor și genealogiilor clanurilor Japoniei, rezultând finalizarea Kojiki în 712. Conceput pentru a legitima dinastia conducătoare, acest text a creat o versiune fixă a diferitelor povești care circulau anterior în tradiție orală. [367] Kojiki omite orice referire la budism, [368] , în parte , deoarece a căutat să ignore influențele străine și accentuează o narațiune subliniind elementele autohtone ale culturii japoneze. [369] Câțiva ani mai târziu, a fost scris Nihon shoki . Spre deosebire de Kojiki , aceasta făcea diverse referiri la budism, [368]și a fost destinat unui public străin, fiind scris în chineză clasică . [370] Ambele texte au încercat să stabilească descendența clanului imperial de la soarele kami Amaterasu, [368] deși au existat multe diferențe în narațiunea cosmogonică pe care au furnizat-o. [371] Rapid, Nihon shoki a eclipsat Kojiki în ceea ce privește influența sa. [370] Alte texte scrise în acest moment s-au bazat și pe tradițiile orale referitoare la kami. Sendari Kuji Hongi , de exemplu , a fost compusă probabil de Mononobe clanul , în timp ce Kogoshui probabil a fost pus împreună pentru Imibeclan și, în ambele cazuri, au fost concepute pentru a evidenția originile divine ale acestor linii respective. [372] Un ordin guvernamental din 713 solicita fiecărei regiuni să producă fudoki , înregistrări de geografie locală, produse și povești, acestea din urmă dezvăluind mai multe tradiții despre kami care erau prezente în acest moment. [373]
Din secolul al VIII-lea, cultul kami și budismul au fost împletite în societatea japoneză. [163] În timp ce împăratul și curtea îndeplineau rituri budiste, ei au îndeplinit și alții pentru a onora kami. [374] Tenmu, de exemplu, a numit o prințesă imperială virgină pentru a servi ca saiō , o formă de preoteasă, la Altarul Ise în numele său, o tradiție continuată de împărații ulteriori. [375] Începând din secolul al VIII-lea până în era Meiji , kami-urile au fost încorporate într-o cosmologie budistă în diferite moduri. [376] Un punct de vedere este că kami și-au dat seama că, la fel ca toate celelalte forme de viață, și ele au fost prinse în ciclulsamsara (renaștere) și că pentru a scăpa de acest lucru au trebuit să urmeze învățăturile budiste. [376] Abordările alternative considerau kami ca entități binevoitoare care protejau budismul, sau că kami erau ei înșiși Buddha sau ființe care obținuseră iluminarea. În acest sens, ar putea fi fie hongaku , spiritele pure ale Buddha, fie honji suijaku , transformări ale Buddha în încercarea lor de a ajuta toate ființele simțitoare. [376]
Perioada Nara [ editați ]
Această perioadă a găzduit multe schimbări în țară, guvern și religie. Capitala este mutată din nou în Heijō-kyō ( actuala Nara ), în 710 d.Hr., de împărăteasa Genmei din cauza morții împăratului. Această practică era necesară datorită credinței șintoiste în impuritatea morții și nevoia de a evita această poluare. Cu toate acestea, această practică a mutării capitalei din cauza „impurității morții” este apoi abolită de Codul Taihō și crește în influența budistă. [377]Înființarea orașului imperial în parteneriat cu Codul Taihō este importantă pentru Shinto, deoarece biroul riturilor Shinto devine mai puternic în asimilarea altarelor clanului local în plasa imperială. Noi ziduri sunt construite și asimilate de fiecare dată când orașul este mutat. Toate marile sanctuare sunt reglementate de Taihō și sunt obligate să țină cont de venituri, preoți și practici datorită contribuțiilor lor naționale. [377]
Era Meiji și Imperiul Japoniei [ editați ]
Breen și Teeuwen caracterizează perioada dintre 1868 și 1915, în epoca Meiji, ca fiind „anii de formare” ai șintoismului modern. [8] În această perioadă, diferiți cercetători au susținut că Shinto a fost în esență „inventat”. [8] Fridell susține că oamenii de știință numesc perioada 1868-1945 „perioada Shinto de stat” deoarece, „în aceste decenii, elementele șintoiste au intrat sub o mare influență și control al statului, întrucât guvernul japonez a folosit sistematic închinarea la altar ca forță majoră pentru mobilizarea loialităților imperiale în numele construcției naționale moderne. " [378] Cu toate acestea, guvernul tratase deja altare ca o extensie a guvernului înainte de Meiji; vezi de exemplu Reformele Tenpō. Mai mult, potrivit savantului Jason Ānanda Josephson , este incorect să descriem altare ca fiind o „religie de stat” sau o „teocrație” în această perioadă, deoarece nu aveau nici organizare, nici doctrină și nu erau interesați de conversie. [379]
Restauratia Meiji din 1868 a fost alimentată de o reînnoire a eticii confucianiste și patriotism imperial în rândul clasei conducătoare din Japonia. [380] Printre acești reformatori, budismul a fost văzut ca o influență coruptă care a subminat ceea ce ei au imaginat ca puritate și măreție originală a Japoniei. [380] Ei au dorit să pună un accent reînnoit pe cultul kami ca formă indigenă de ritual, atitudine care a fost alimentată și de anxietățile legate de expansionismul occidental și de teama că creștinismul va avea loc în Japonia. [380]
1868, toți preoții de altar au fost puși sub autoritatea noului Jingikan , sau al Consiliului Afacerilor Kami. [381] Un proiect de separare forțată a cultului kami de budism, așa cum a fost implementat, cu călugării budiști, zeități, clădiri și ritualuri interzise de la altare kami. [380] Imaginile budiste, scripturile și echipamentele rituale au fost arse, acoperite cu excremente sau altfel distruse. [380] În 1871, a fost introdusă o nouă ierarhie de sanctuare, cu sanctuare imperiale și naționale în vârf. [382] Preoțiile ereditare au fost abolite și a fost introdus un nou sistem sancționat de stat pentru numirea preoților. [382] În 1872, Jingikan a fost închis și înlocuit cu Kyobusho, sau Ministerul Edificării. [383] Aceasta a coordonat o campanie prin care kyodoshoku („evangheliști naționali”) au fost trimiși prin țară pentru a promova „Marea Învățătură” a Japoniei, care a inclus respectul pentru kami și ascultarea față de împărat. [383] Această campanie a fost întreruptă în 1884. [383] În 1906, mii de altare ale satelor au fost comasate astfel încât majoritatea comunităților mici să aibă un singur altar, unde să poată fi ținute rituri în cinstea împăratului. [384] Shinto a devenit efectiv cultul de stat, unul promovat cu un zel din ce în ce mai mare în perioada de acumulare a celui de-al doilea război mondial. [384]
În 1882, guvernul Meiji a desemnat 13 mișcări religioase care nu erau nici budiste, nici creștine ca forme ale „ Sectei Shinto ”. [35] Numărul și numele sectelor date de această denumire formală au variat. [385] În perioada Meiji, multe tradiții locale au dispărut și au fost înlocuite de practici standardizate la nivel național încurajate de la Tokyo. [141]
Deși sponsorizarea guvernului pentru sanctuare a scăzut, naționalismul japonez a rămas strâns legat de legendele fundației și ale împăraților, așa cum au fost dezvoltate de savanții kokugaku . În 1890, a fost emis Rescriptul Imperial asupra Educației , iar studenților li s-a cerut să recite jurământul ritual pentru „a vă oferi curajos Statului”, precum și pentru a proteja familia Imperială. Astfel de procese au continuat să se adâncească pe tot parcursul primei ere Shōwa , ajungând la un sfârșit brusc în august 1945, când Japonia a pierdut războiul din Pacific . La 1 ianuarie 1946, împăratul Showa a emis Ningen-Sengen , în care a citat Jurământul Cinci Carta deÎmpăratul Meiji și a declarat că nu era un akitsumikami (o zeitate în formă umană).
Postbelic [ editați ]
În timpul ocupației SUA, a fost întocmită o nouă constituție. Aceasta a consacrat libertatea religioasă în Japonia și a inițiat separarea bisericii de stat , o măsură menită să eradice statul Shinto. [386] Ca parte a acestui fapt, Împăratul a declarat oficial că nu era un kami; [387] orice ritualuri șintoiste efectuate de familia imperială a devenit propria lor afacere privată. [388] Această dezinstalare a pus capăt subvențiilor guvernamentale acordate altarelor și le-a dat libertate reînnoită de a-și organiza propriile afaceri. [387] În 1946, multe sanctuare au format o organizație voluntară, Asociația Sanctuarelor Shinto (Jinja Honchō). [389]În 1956, asociația a emis o declarație de credință , keishin seikatsu no kōryō („caracteristicile generale ale unei vieți trăite în respectul kami”), pentru a rezuma ceea ce ei considerau principiile Shinto. [185] Până la sfârșitul anilor 1990, aproximativ 80% din altarele Shinto din Japonia făceau parte din această asociație. [390]
În deceniile postbelice, mulți japonezi au dat vina pe Shinto pentru încurajarea politicii militariste care a dus la înfrângere și ocupare. [387] Alții au rămas nostalgici pentru State Shinto [391] și s-au exprimat în mod repetat îngrijorări cu privire la faptul că sectoarele societății japoneze conspirau pentru a o restabili. [392] După război, au avut loc diverse dezbateri legale cu privire la implicarea oficialilor publici în Shinto. [393] În 1965, de exemplu, orașul Tsu, Prefectura Mie a plătit patru preoți șintoisti pentru a purifica locul unde urma să fie construită sala de atletism municipală. Criticii au adus cazul în instanță, susținând că contravine separării constituționale a bisericii de stat; în 1971, înalta curte a decis că actul administrației orașului fusese neconstituțional, deși acest lucru a fost anulat de Curtea Supremă în 1977. [394]
În perioada postbelică, temele șintoiste erau adesea amestecate cu noile mișcări religioase japoneze ; [395] din grupurile Sinto Shinto, Tenrikyo a fost probabil cel mai de succes în deceniile postbelice, [391] deși în 1970 și-a respins identitatea Shinto. [396] Perspectivele șintoiste au influențat și cultura populară japoneză. Regizorul Hayao Miyazaki de la Studio Ghibli, de exemplu, a recunoscut influențele șintoiste asupra filmelor sale, cum ar fi Spirited Away . [397] Shinto s-a răspândit și în străinătate, atât prin migranții japonezi, cât și prin conversie de către non-japonezi; [398] Grand Shrine Tsubakiîn Suzuka , prefectura Mie , a fost primul care a stabilit o filială în străinătate: Marele Altar Tsubaki al Americii , situat inițial în California și apoi mutat la Granite Falls, Washington . [216]
Date demografice [ editați ]
Shinto se găsește în principal în Japonia, deși perioada imperiului a fost introdusă în diferite colonii japoneze și în prezent este practicată și de membrii diasporei japoneze. [28]
Majoritatea japonezilor participă la mai multe tradiții religioase, [399], Breen și Teeuwen observând că, „cu puține excepții”, nu este posibil să se facă diferențierea între sintoisti și budiști în Japonia. [400] Principalele excepții sunt membrii grupurilor religioase minoritare, inclusiv creștinismul, care promovează viziuni ale lumii exclusiviste. [401] Determinarea proporțiilor populației din țară care se angajează în activitatea Shinto este împiedicată de faptul că, dacă li se cere, japonezii vor spune adesea „Nu am nicio religie”. [401] Mulți japonezi evită termenul de „religie”, în parte pentru că nu le place conotațiile cuvântului care se potrivește cel mai bine cu acesta în limba japoneză, shūkyō .shū („sectă”) și kyō („doctrină”). [402]
Statisticile oficiale arată că Shinto este cea mai mare religie din Japonia, cu peste 80% din populația țării identificată ca angajându-se în activități Shinto. [169] [403] Dimpotrivă, în chestionare doar o mică minoritate a japonezilor se descriu ca „șintoisti”. [169] Acest lucru indică faptul că un număr mult mai mare de oameni se angajează în activități șintoiste decât îl menționează pe Shinto ca identitate religioasă. [169] Nu există ritualuri formale pentru a deveni un practicant al „sintoismului popular”. Astfel, „calitatea de membru Shinto” este adesea estimată numărându-se doar pe cei care se alătură sectelor Shinto organizate. [404] Shinto are aproximativ 81.000 de altare și aproximativ 85.000 de preoți în țară.[405] și 2008, [406] mai puțin de 40% din populația Japoniei se identifică cu o religie organizată: aproximativ 35% sunt budiști , 30% până la 40% sunt membri ai sectelor shintoiste și ale religiilor derivate . În 2008, 26% dintre participanți au raportat că vizitează adesea sanctuarele Shinto, în timp ce doar 16,2% și-au exprimat credința în existența kami în general. [406]
În afara Japoniei [ editați ]
Jinja în afara Japoniei se numește kaigai jinja („altare de peste mări”), un termen inventat de Ogasawara Shōzō. [407] Acestea au fost stabilite atât în teritoriile cucerite de japonezi, cât și în zonele în care s-au stabilit migranții japonezi. [407] Când Imperiul Japonez s-a prăbușit în anii 1940, existau peste 600 de altare publice și peste 1.000 de altare mai mici, pe teritoriile cucerite ale Japoniei. Multe dintre acestea au fost apoi desființate. [407] Shinto a atras interes în afara Japoniei, în parte pentru că îi lipsește focalizarea doctrinară a religiilor majore găsite în alte părți ale lumii. [408] Shinto a fost introdus în Statele Unite în mare parte de europeni americani interesați, mai degrabă decât de migranți japonezi.[408] Migranții japonezi au stabilit mai multe sanctuare în Brazilia. [409]
Studiul Shinto [ editați ]
La începutul secolului al XX-lea, și într-o măsură mai mică în a doua jumătate, Shinto a fost descris ca fiind monolitic și intens indigen de către instituția de stat japoneză și au existat diverse tabuuri induse de stat care influențează cercetările academice în Shinto din Japonia. [410] Academicii seculari japonezi care au pus la îndoială afirmațiile istorice făcute de instituția imperială pentru diferite fapte și ceremonii istorice shintoiste sau care au refuzat personal să ia parte la anumite ritualuri shintoiste, și-au putut pierde slujba și mijloacele de trai. [411] În secolul al XX-lea, majoritatea cercetărilor academice asupra șintoismului au fost efectuate de teologii șintoisti, adesea preoți. [412]
După cel de-al doilea război mondial, mulți cărturari care scriau pe șintoism erau și preoți; au scris din perspectiva susținătorilor activi. Rezultatul acestei practici a fost să descrie istoria reală a unui set dinamic și divers de credințe care interacționează cu cunoștințele și religia din China continentală ca fiind statice și neschimbătoare formate de familia imperială cu secole în urmă. [411] Unii erudiți laici i-au acuzat pe acești indivizi că au estompat teologia cu analize istorice. [413] La sfârșitul anilor 1970 și 1980, opera unui istoric laic Kuroda Toshioa încercat să încadreze punctele de vedere istorice susținute anterior de Shinto nu ca o entitate „indigenă” atemporală, ci mai degrabă un amalgam de diverse credințe locale infuzate de-a lungul timpului cu influențe exterioare prin valuri de budism, taoism și confucianism. O parte din analiza sa este că această ofuscare a fost o mantie pentru naționalismul etnic japonez folosit de instituțiile de stat, în special în epoca Meiji și după război, pentru a susține identitatea națională japoneză. [413] Începând cu anii 1980, a existat un interes academic reînnoit în Shinto atât în Japonia, cât și în străinătate. [414]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu